Hermann Hesse – Jocul cu mărgele de sticlă

Deci credeţi-mă că pentru trei sau patru consideraţii despre viaţă (ce-i drept, destul de reuşite) nu se merită să citiţi „Jocul cu mărgele de sticlă” al lui Hermann Hesse. Ştiu că e probabil o carte pe care multă lume v-a recomandat-o (în cazul meu aşa a fost) dar sincer să fiu a fost un supliciu să o citesc.

În primul rând are un stil foarte greoi, biografic, dar nu pe modelul standard, ci pe model filosofico-teologic. E ca viaţa unui sfânt din viitor, care se ocupă cu o meserie despre care se ştie numai de bine, dar nu şi la ce foloseşte. Jocul cu mărgele de sticlă este arta supremă, religia supremă… soluţia mântuirii umane. Cum se desfăşoară nu se ştie, dar e o treabă complicată rezervată înţelepţilor, iar eroul nostru este un maestru al acestui joc. Bine, am înţeles ideea, nu trăiţi cu impresia că sunt cumva idiot: marele maestru al acestei înţelepciuni superioare nu e de fapt mulţumit de condiţia sa pentru că de fapt nu poate ajuta societatea cu nimic. Când renunţă la titulatura de magister ludi şi se hotărăşte să-l educe pe fiul celui mai bun prieten, moare înecat într-un accident stupid în care vrea să-şi demonstreze aptitudinile de bun învăţător. Mda… foarte frumos… subiectul putea fi chiar interesant dacă scria despre el altcineva. Herman Hesse e clar că vrea aici să fie un urmaş al lui Thomas Mann, doar că unul şi mai încâlcit decât predecesorul. Joseph Knect este un doctor Faustus updatat, adică şi mai plictisitor. De ce e scrisă cartea ca o biografie, nu mă întrebaţi, dar opţiunea asta este absolut enervantă: 400 de pagini despre nimic. Adică… chiar nimic! Imaginaţi-vă că nici un personaj nu e descris, nici un sentiment nu apare la lumină, şi nici nu poţi măcar bănui ceva despre vreun sentiment, nu ştii cum arată o locaţie, nu ştii care e miza jocului, nu ştii ce fac toţi înţelepţii ăia, de unde vin şi cum îşi câştigă pâinea, iar când îi descrie pe cei non-înţelepţi situaţia e la fel: nici despre ăia nu se ştie nimic. E o povestire complet liniară despre un „deştept” care-şi dă seama că „a fi deştept” nu e totul, dar cum altfel să fii habar n-are.

„Povestirile lui Knecht” de la finalul volumului sunt la fel de fade, şi merg pe aceeaşi linie. „Aducătorul de ploaie” e tot un soi de vraci (nu scrie nicăieri cu ce se ocupă de fapt – tipic!) care face sacrificiul suprem pentru a aduce ploaia. Iar în „Duhovnicul” e vorba despre doi „deştepţi” de data asta care se întâlnesc, stau de vorbă, şi unul dintre ei moare. Aş putea spune mai multe despre această povestire ce parafrazează „Patericul” dar nu comentez „Patericul” şi ideile pe care Hesse le-a împrumutat de acolo.

Pe scurt, aceste vorbe mi-au atras atenţia:

„Nu trebuie nicidecum să năzuieşti către o învăţătură desăvârşită, prietene, ci către propria ta desăvârşire. Dumnezeirea se află în tine însuţi, nu în noţiuni şi în cărţi. Adevărul este trăit, nu predat de la catedră.” (76)

„A te îndeletnici cu istoria presupune convingerea că năzuieşti spre ceva imposibil şi totuşi necesar şi de maximă importanţă. A te îndeletnici cu istoria însemnează: a te lăsa în seama haosului şi a-ţi păstra totuşi credinţa în ordine şi sens”(160)

Ed. Pentru literatură universală, 1969

10 comentarii

  1. in postarea ta impartasesti cititorilor ca tu nu ai inteles nimic din carte. inteleg ca e folositor (cit de cit) celor care nici ei nu au inteles nimic. ce nu inteleg e revolta care transpare din recenzia ta. esti suparat pe tine ca nu ai inteles? esti suparat pe altii ca inteleg? ce vrei sa zici de fapt?

  2. Vreau sa zic ca niciodata nu e vina cititorului, ci intotdeauna e vina autorului ca o carte este prea ermetic scrisă. Dacă mi-aţi citi majoritatea postărilor, tu şi alţi câţiva literaţi care-şi mai dau cu părerea veţi vedea că deseori mă aplec asupra explicării simbolurilor dintr-o carte, dar nu am mereu răbdarea asta. Şi nu cred că orice cititor e obligat să o aibe. Trăim o cultură de faţadă şi de ceva ani buni mă chinui cu blogul ăsta să va spun că niciodată nu e vina consumatorului de artă dacă produsul artistic este de neînţeles.

    Nu vă miră faptul că scriitorii cu adevărat mari au scris într-un fel simplu despre lucruri complexe, şi nu într-un mod complex despre lucruri simple?

    Nu se poate să-ţi placă o operă de artă ermetică. O poţi aprecia pentru profunzime, pentru stil, pentru inovaţie, dar e greu să-ţi placă… să-ţi trezească, cum zice englezul, senzaţia de „fucking liked it!”. E ca şi cum ai spune că-ţi place un tratat de filosofie. Da, îl apreciezi pentru importanţa şi veradicitatea ideilor, notezi câteva citate uimitoare, dar nu poţi spune despre el că e frumos şi ţi-a plăcut. Nu are ce să-ţi placă într-o opera de artă fără viaţă. Chiar trebuie să fiu ipocrit întotdeauna, şi să mă dau pe după vişin cu analiza simbolurilor într-un roman care nu-mi stârneşte plăcere?
    Şi asta nu e revoltă, o percepi greşit, nici măcar frustrare, ci pur şi simplu o constatare.

    De ce să fiu supărat că nu înţeleg un roman? Sau că altul îl înţelege?
    Complicat e să înţelegi un om, nu un roman, ale cărui pagini le ai la dispoziţie când şi unde vrei. Ce crezi că e aşa misterios într-un roman, fie el şi „Jocul cu mărgele de sticlă”?
    Un roman, dacă nu l-ai înţeles, citeşti o cronică (şi da, eu nu fac cronici de carte), un eseu, cauţi pe Goagăl, Vichipedia, şi te rezolvi imediat. Mai dificil e să te înţeleg eu pe tine, sau tu pe mine. Mai dificil e să empatizezi cu sutele de oameni care nu pot trăi o stare de catharsis citind un roman „deştept şi doar atât”. Unii săracii, mai au nevoie şi de sentimente, dacă îţi mai aduci aminte ce-s alea. Nu multe, dar cât trebuie!

    Citeşte sus titlul: e revizie de carte, nu recenzie! Serios, mai scoate nasul din cărţi, şi vei vedea că nu eşti niciodată singurul.

  3. Stimabile!…imi cer scuze ca deranjez..atata timp cat pui la dispozitie public acest articol..revizie etc…nu ma pot abtine sa iti impartasesc o farama din impresia produsa .. desi esti un om atat de istet si cu o mare cultura cel putin in domeniul literar..beletristic etc..ce reise de aici .. o cultura fata de care nu ma pot masura si compara .. totusi felul interior, organic si psihologic, sau sa spunem strict subiectiv de a simti si trai anumite opere literare poate intruchipa diferente esentiale.. din tot ceea ce scrii reiese clar . antipatie .. frustrare si chiar prejudecata inca de pe vremea cand doar ai auzit despre roman ..chiar si popularitatea lui ti-a produs furie..si zeflemea…din text reiese evident faptul ca, poate de vina fiind sursa ce ti-a recomandat asa ceva, fata de care te simti superior si nu consideri demn de a-ti recomnda ceva sau din faptul ca pur si simplu contravine gusturilor si parerilor tale aparent inguste si de mult formate.. reduci o opera in esenta cel putin magistrala si captivanta din orice punct de vedere la… ceva meschin si supraapreciat .. fara macar de a veni in sprijinul afirmatiilor cu argumente bine fundamentate si autentice… nu pot sa cred ca poti fi atat de redus si poti gestiona atat d eputina imaginatie si spirit critic .. ar trebui sa te detasezi de ”rahaturile” ce iti intuneca gandirea si sa acorzi minimul d erespect unei opere ce se vede ca te depaseste cu mult…daca te-as evalua strict dupa ce ai scris aici as considera ca opera ta e capatai ar putea fi scufita rosie sau capra cu trei iezi …si nu exagerez..atat de mare este diferenta din ceea ce poate scoate aceasta opera la iveala si ceea ce vezi tu…aparent doar atat vrei sa vezi..altele sunt sursele care te impiedica sa admiti… eu zic ca esti penibil si profund patetic si nu uita…degeaba citesti..imparti ..recenzezi sau reevaluezi in stanga si in dreapta daca nu reusesti sa scoti decat ceva ce numai la nivel de elev de liceu chiulangiu..fara cultura si pretentii am auzit…a trecut mult timp de cand ai semnat acest articol.. sper sa mai existi daca nu cumva ai uitat s atragi aer in piept de destept ce esti

  4. Ioi, tulai Doamne ce papelniță ai la scris fată de mai să cred că Hesse ăsta fuse vreun neam de-al dumitale.
    Mii de scuze că nu bat temenele în fața marii, magistralei, incumensurabilei opere „Jocul cu mărgele de sticlă”.

    E o carte fată, liniștește-te… ia…
    … inspiră…
    …expiră…
    … inspiră…
    …expiră…
    ne-am calmat?

    În primul rând ai luat-o prea personal: unde vezi tu că am eu o problemă cu persoana care mi-a recomandat cartea?

    Din păcate pentru teoriile tale de psiholog de doi bani m-am hotărât să citesc cartea la recomandarea viitoarei soții, deci mă jur că am citit-o cu cea mai mare dorință de a-mi fi pe plac. Deci nu că am fost lipsit de prejudecăți negative, ba chiar eram convins că va fi bună, pentru că ea mi-a recomandat o grămadă de cărți bune despre care am scris cât am putut eu de frumos pe acest blog.
    Asta din păcate, nu mi-a plăcut. Ce să fac eu acuma, dacă nu mi-a plăcut? M-am dus și i-am zis: „Femeie, cartea asta nu mi-a plăcut pentru că e așa și-așa… nu are carne și sânge, e filosofie de fațadă, nu e Steinbeck, nu e Dostoievski, nu e Bulgakov, nu e O’Neill – e o carte prea pompoasă pentru un om viu” – și ea mi-a zis „Da măi, comparativ cu ăștia și mie mi se pare că suferă de un pseudo-elitism”
    Și eu am venit și am scris pe blog părerea cu pricina care te agită pe tine atâta.
    Nu știu dacă ai înțeles până acum: cărți sunt multe, dar nu toate le sunt tuturor de folos. Eu promovez cărțile care mi se par mie că te pot învăța ceva. Promovez cărțile pe care când le citești din mers, te pun pe gânduri că poate e mai bine să te uiți înainte la drum ca să nu te pocnești de careva decât să stai cu ochii în ele ca să le citești.
    Fundamental, cam asta ar vrea să transmită însăși cartea pe care tu o lauzi: autorul se străduiește să ne comunice într-un fel foarte ermetic că nu se merită să te legi ca prostul de cultură și de știință în defavoarea vieții. Crezi că degeaba am transcris penultimul citat? D-aia a și luat Nobelul – pentru că mesajul acestei cărți are o intenție măreață. Dar să fim serioși – mai sunt alții care au scris asta încă dinainte de apariția premiului Nobel, și încă mult mai bine.
    Ce, trebuie să zic musai despre povestirile de la finalul cărții că prezintă viețile anterioare ale protagonstului, sau că opera a fost scrisă ca o revoltă împotriva sistemului nazist german ca să par mai deștept dar în final să fiu la fel de prost (din punctul tău de vedere)?
    Nu-mi place.
    Îmi place „Patericul”, „Un om sfârșit”, „La răsărit de Eden”, „Crimă și pedeapsă”, „Maestrul și margareta”, „Leviathan”-ul lui Auster și multe cărți pe care le găsești menționate pe blogul ăsta și apreciez chiar și „Jocul cu mărgele de sticlă” ca operă filosofică – dar nu-mi place și nu cred că are cum să-ți placă.
    Și ăsta e ultimul meu comentariu la postarea asta, înjurați acuma cât vreți, că sincer eu am cam obosit să scriu pentru toate modrencele frustrate.

  5. Din pacate se pare ca nu oricine poate intelege o carte precum Jocul cu margelele de sticla.
    Din punctul meu de vedere recenzia facuta de dumneavoastra este atat de superficiala incat nici macar nu merita comentata.:( Cred ca este nevoie de o oarecare… sfiala in incercarea de a desfiinta in doar cateva randuri o opera scrisa in 25 de ani de un laureat al premiului Nobel.

    Scriu doar pentru ca alte persoane sa nu fie descurajate citind randurile dumneavoastra si de a nu fi pagubite de una dintre cele mai profunde capodopere ale secolului trecut.

  6. Dumnezeule! Stii ce ma mira pe mine?! Daca nu intelegi nimic dint-o carte – de ce te mai chinui sa-i faci si recenzie?! Sigur, socio-psihologic este foarte utila o asemenea interventie – iata, undeva, cumva – aceasta minunata carte a impresionat atit de mult un individ care, desi nu are niciunfel de repere, incearca sa-si dezvaluie propriul calvar de citire … imagineaza-ti ca ai un noian de date culese prin intermediul unui soft si ai nevoie de un altul ca sa reusesti sa prelucrezi aceste date, in asafel, incit ele sa nu fi fost culese degeaba, sa poti trage niste concluzii utile cuiva, cindva – pentru ca munca inglobata in aceste date (de la conceptia softului, pina la incarcarea datelor si stocarea lor – si sa nu uitam citi bani inseamna asta – milioane de euro – citi oameni implicati – sute, poate chiar mii), sa nu fie risipita – ei, acest exercitiu de gindire mi-a amintit mie de un roman fabulos citit in tinerete „Jocul cu margelele de sticla” – am simtit nevoia sa recitesc citeva pagini – evident, am apelat la „faimosul’ google, fiind intr-un loc fara acces la biblioteca … prima referinta gasita e asta, la care simt nevoia sa si fac un comentariu … „La vita e bella!”

    • Penttru Axl. Pol:
      Am ajuns din greseala aici! Ai dreptate in privinta „Jocului cu margelele de sticla”. …Cam ce senzatie am avut eu, dupa ce m-am chinuit sa o analizez: suna ca povestea cum ca numai anumiti oameni pot intelege anumite lucruri – chiar pe asta se bate moneda in carte, Dumezeu nu poate fi vazut, Adevarul este ca o lumina puternica care daca o privesti direct te orbeste…….bla,bla, bla. Dostoievski e mai simbolic, abstract, dar nu imposibil de inteles. Hesse, in romanul asta, nu e nici simbolic nici abstract – am inteles: ca nu vrea sa spuna nimic, dar lasa sa se inteleaga ca a spus totul!
      Pentru cei care is fascinati de aceasta carte – ma bucur pentru Dumneavoastra ca aceasta carte v-a luminat si v-a facut fericiti.
      Dar am o vaga banuiala ca apartineti de cei care „vad hainele imparatului”.
      Imboldul pentru care am pierdut timpul aici a fost ca, intrand accidental, mi-am dat seama ca domnul Axl. Pol se simte in minoritate, si ….credeti-ma, stiu cum e! Pe deasupra mai are si dreptate!

      Ma iertati ca nu prea le am cu scrisul, corect gramatical! Sunt asa…mai prost.

      • Subscriu fără rezerve la ”revizia” de mai sus. Impresia mea întocmai.

        O carte greoaie, aridă şi complet searbădă. Ce-i drept, cuprinde câteva reflecţii destul de profunde şi interesante, nimic spectaculos totuşi, categoric insuficient pentru a compensa timpul pierdut cu flecăreli insipide de pretinsă înaltă spiritualitate elitistă. Mă aflam pe la jumătatea ei, însă trăiam într-o continuă stare de ,,expectativă” (cum ar spune Hesse) – pe scurt, eu încă aşteptam să înceapă cartea.

        Umila mea părere personală şi evident minoritară:
        Lipsită de viaţă, o lectură anevoioasă şi nesatisfăcătoare per ansamblu. Pe scurt, vorba autorului reviziei, nu a reuşit să-mi stârnească senzaţia de ,,fucking liked it!”.

        Ergo (ca să rămân fidelă stilului hessenian), de nerecomandat.

Comentariile nu sunt permise.