Isaac Asimov – Fundaţia şi imperiul

Partea bună la „Fundaţia şi imperiul” este că acţiunea începe să aibe o logică: adică băieţii ăia încep să se bată pentru putere, ceea ce pentru mine, ca cititor, e foarte bine. Catârul se va dovedi a fi un personaj benefic imaginii de ansamblu, pentru că odată cu el începe o veritabilă criză: el nu face parte din planul Seldon; fiind un mutant cu abilităţi psihokinetice, scapă ecuaţiei iniţiale bazate pe studiul oamenilor. Faptul că Imperiul e învins nu e o surpriză, dar încăpăţânarea monstruoasă a acestei noi fiinţe este într-adevăr demnă de laudă, mai ales că tipul nu se mulţumeşte doar cu ce vede, ci vrea să cucerească şi legendara A Doua Fundaţie.

Oricum, deocamdată, Asimov nu a reuşit decât să-mi amintească de versurile băieţilor de la „Sarmale reci”, din „Rigid Aurel”: „N-ai citit nici o carte, decat pe Asimov, dar stii tot despre toate, fin-ca esti filozof” – mda… Asimov are aerul acesta de matematician omnisicient, în ciuda faptului că nu dezvăluie nimic, şi… atenţie, el însuşi a recunoscut că va rămâne în istorie pentru legile roboticii şi fundaţie, două chestii care la drept vorbind nu au nici o legătură cu viaţa reală.

Anunțuri