Pleşu şi Liiceanu despre trufie – proastă combinaţie

Îmi plac Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu.

Încep prin a vă spune asta ca să nu trăiţi cu senzaţia că îi deconsider. Din contră, mă uit la proaspăta lor emisiune de pe TVR cu regularitate, o înregistrez chiar, ca să fiu sigur că o pot reasculta. De obicei, spun lucruri foarte interesante, la care empatizez, dar “trufia”, acest prim păcat dintr-o listă ce preconizează apocalipsul, este un subiect asupra căruia le-aş recomanda, dacă ar avea umilinţa să-mi asculte sfatul, să nu mai zică nimic. E greu să fii oltean şi să spui că oltenii sunt gasconi… aşa cum a făcut Liiceanu, pentru că ajungi la aporia cretanului care a zis că toţi cretanii sunt mincinoşi şi nici metalimbajul tharskian nu te mai scoate din rahat. E greu să condamni orgoliul într-un articol scris ca urmare a faptului că ai fost rănit în orgoliu, aşa cum a făcut Pleşu. E foarte dificil să-l critici pe Shopenhauer, şi să spui că nu ar trebui să existe o distinctie între încercarea de a-ţi aprecia sinele şi greşeala de a-ţi supraaprecia sinele. Nu poţi să vii cu citatele din Biblie care ţi se par ţie contondente la adresa oamenilor care te enervează pe tine personal, pentru a face filosofie. Păcatul trufiei îi bântuie pe aceşti doi coloşi ai filosofiei româneşti, şi trebuie s-o recunoaştem: oricum, modelul pur de umilinţă nu-l pot avea ei, ci doar preoţii cu har.

Hai să fiu mai coerent: Pleşu şi Liiceanu nu au înţeles nimic din ceea ce înseană trufia. Liiceanu confundă afirmarea ego-lui modern cu afirmarea ego-lui eroic antic. În modernitate ego-ul este o necunoscută de ordin psihologic, care este căutată în scrierile de tip “jurnal”. Chiar dacă autorii de jurnale au un dram de orgoliu, el este un efect al afirmării psihologice a individualităţii, este un rezultat al tentativei de “auto-apreciere”. Auto-aprecierea nu este un păcat. Domnul Pleşu, care în ultima vreme face pe hermeneutul, ar trebui să ştie că în Biblie se dau sfaturi de “auto-cunoaştere”. Dumnezeu nu ne vrea proşti, naivi şi blânzi, ci inteligenţi, asemeni unor şerpi, capabili să cunoaştem şi chiar să ne imaginăm ororile lumii, dar cu toate astea… blânzi, şi în permanenţă atenţi să nu le facem. Pentru a nu-mi supra-aprecia individualitatea, trebuie să o cunosc, cu tot cu tentaţiile ei. Deci Shopenhauer nu e chiar un prost, nu-i aşa, domnu’ Pleşu?