Peter Mayle – Un an în Provence

 Un englez în Provence: iată o antonimie capabilă să genereze pare-se o întreaga sagă de cărţi. Nu am avut răbdarea să le citesc e toate şi nici nu cred că o voi avea. Asta nu înseamnă că “Un an în Provence” nu este o carte bună. E genul de şlectură pe care eu aş face-o obligatorie în şcoli, ca să înţeleagă elevii ce vrea să însemne un “ţăran”. În România, ca urmare a unei oribile răsturnări valorice, ţăranul e asimilat de cele mai multe ori sărăciei. Şi cu cât de depărtezi mai mult de Ardeal şi cobori înspre Dunăre, el este mai sărac, mai jegos, mai nesimţit şi mai demn de oprobiul public. În Franţa, o ţară care chiar dacă ni s-ar înroşi curul de naţionalism, tot e mai civilizată decât România, ţăranul e asimilat unui om boem prin comuniunea practică pe care o are cu natura. Acolo, cică chiar şi în mediul rural se ţine cont de normele arhitecturale DaVinciene, lăţimea străzii e egală cu înălţimea caselor. Bine, asta se întâmplă pentru că probabil la ei arhitecţii se ocupă de arhitectură, nu de vânzarea petrolului, cum se întâmplă la noi. Dar, în fine, să nu divagăm: e frumos în Provence, pentru că acolo nu e o ruşine să faci brânză, vin şi pâine…adică jobul ideal pentru ei nu e de manager la firme, plus că se şi câştigă ceva din “mica întreprindere”, ceea ce la noi nu se ştie ce înseamnă. Recomand cartea celor cu o minimă speranţă la şansa de a ajunge vreodată în Provence, pentru că ceilalţi se poate ca citind-o să se sinucidă băgându-şi o unghie în gât de ciudă. Ceea ce mă duc să fac şi eu, chiar acum.