Cel mai complet, complex și prin urmare reușit roman românesc.
Singura scriitură românească în care protagonistul nu este nici misogin, nici psihopat.
Sursa de inspirație a celui mai iubit dintre pământeni, epigonul ludic al stilului dostoievskian învăluit în manta misticismului.
Bine… de fapt personajele masculine ale lui Eliade nu au un aer românesc. Femeile sunt frumoase, virtuoase, miloase – românce pe scurt. Bărbații lui Eliade în schimb sunt prea puțin constipați ca să participe la Mister Făt-Frumosu Carpaților…
Protagonistul are un avatar – scriitorul Partenie are un dublu sens: el pune la îndoială unicitatea identității dar totodată este agentul ieșirii din destin. Poveste poată părea magică sau un simplu șir nefericit de coincidențe.
În discuția lui Ștefan cu Irina de după moartea Ioanei se concentrează marea luptă dintre filosofia occidentală și stoicismul balcanic: Viziru este cel interesat de ieșirea din Timp, este oglinda filosofului Eliade: frământat. Zbuciumat, îndoielnic. Irina zici că e pictată de tușa grosieră a lui Petre Țuțea: este credincioasa zâmbitoare ce se plimbă printre morminte. O discuție asemănătoare mai găsim la Stavroghin.
Sa nu uităm că locul unui demon este mereu la poarta bisericii: Bursuc este un popă securist turnător: „Nu spune! Eu te ispitesc!” repetă el în neștire amintind de sărutul Iudei. E o scenă când îți arată revolverul de față cu Ștefan – și tot ce înseamnă socialism devine demonic în gesturile sale, de la bravada creștină la iubirea de aproape.
Bibicescu este omul de cultură ratat. Îmi amintește cumva de Paul Everac.
Biriș este victima împrejurărilor: scena în care e anchetat de Mihai Duma pentru că i-a scris lui Viziru că îi transmite un „mesagiu din labirint” îmi aduce aminte de Victor Petrini și al său „aștept ordonanțele dumneavoastră”. Scena e atât de asemănătoare încât cred că a fost chiar sursa de inspirație.
revizia de carte 