Nicolae Iorga – Politica externă a regelui Carol

”Un popor trebuie să fie foarte cruțător în ce privește sentimentele sale, să nu și le strice pe toate drumurile, căci altfel, ca persoanele sensibile, ajunge la mari deziluzii” – sigur, la ora actuală trebuie să fii un ignorant foarte încăpățânat să nu fii de acord cu faptul că dacă există o Românie modernă, omul care a trecut această Românie de la epoca medievală la cea modernă a fost regele Carol. Spre deosebire de alte popoare, unde trecerea a fost treptată și oarecum firească, la noi treaba a fost bruscă, am putea spune violentă.
Cartea lui Iorga constituie de fapt o suită de lecții susținute la Universitate, și cum nu sunt istoric, nici nu am de gând să vă prezint detaliat fiecare aspect. Eu unul am citit această carte ca răspuns la jurnalul lui Dostoievski, să văd și din punctul de vedere al unui istoric român cum s-a comportat Maica Rusie în războiul din 1877.
Și da, când recitesc rândurile lui Dostoievski despre integritatea morală a politicienilor ruși ce au susținut războiul împotriva turcilor, și cum vrea Rusia să apere granițele creștinismului împotriva turcilor răi ucigași de copii, apoi descopăr la Iorga ce pace mizerabilă ne-au pus la cale turcii și rușii, m o stranie senzație de enervare.

Anunțuri

André Glucksmann – Prostia

Cu multe din părerile lui Glucksmann despre prostie nu veți fi de acord.

Toți-oamenii-sunt-frumoși este o propoziție improbabilă din punct de vedere estetic; faptul că fiecare este susceptibil de a deveni bun, este o problemă de credință, deci și contenstabilă; dar nu există nici o îndoială că toți, fără excepție, suntem în stare să ne arătăm idioți: omul este singurulanimal capabil să devină prost” (26) – o putem lua ca pe o urmare firească a faptului că suntem raționali. După “Dubito ergo cogito” urmează două variante corecte. Prima este cea clasică… “Cogito ergo sum… sum ergo Dies est” – bun – dar pe calea cealaltă avem “Cuget deci se poate să fiu idiot”.

Cum pot fi prost? De exmplu, varianta cea mai cunoscută, este cea în care îmi pun singur bețe în roate, sau îmi tai craca de sub picioare.

Când l-am citit prima oară pe Bergson și teoriile lui despre râs nu am spus nimănui că nu înțeleg nimic. Țim minte că eram prin anul doi de facultate și toți colegii și profesorii mei lăudau ideile lui Bergson despre râs, ca și cum acestea ar fi fost veritabile nestemate în teoriile fundamentale ale teatrului. Ce nu înțelegeam eu era cum poți râde de un om care cade pe stradă? Adică, ok, există diferența asta între viu și mecanic, între pașii firești și zgaibele-n sus, dar asta nu e întotdeauna comic. M-am bucurat să văd că Gluksmann îmi dă dreptate (Gluksmann probabil nu era favoritul profilor mei mai mult sau mai puțin susținători ai teoriilor marxiste). Nu diferența între viu și mecanic e haioasă, ci prostia. Ce nu am înțeles eu din teoriile lui Bergson era situația următoare: dacă un om cade pe stradă din pricina unui infarct? Admit faza unu, în care ești idiot și râzi ca a căzut fix în cur, apoi vine o salvare, și un medic încearcă să-l resusciteze. Și începe să facă un gest mecanic cu mâinile pe pieptul bolnavului, și mai și face grimase repetitive în timp ce face resuscitarea, Bergson ce ar face? Ar râde ca boul analizând o situație în care ceva mecanic e placat de viu?

Glucksmann zice că de fapt prostia ne face să râdem. Intelectualul cu pretenții de atotcunoaștere împiedicat de un bolovan e haios, nu cerșetorul amărât. Kant spunea că “Râsul este un afect care provine dintransformarea bruscă a unei așteptări încordate în nimic”. Diferența între ceea ce crede că e și ceea ce este de fapt un om, adică nivelul lui de prostie, este o veritabilă sursă de râs. “Râd, deci prostia există”.(90)

Gândirea,  în general, și filosofia în particular, ar trebui să reziste tentației de a închide ușile și ferestrele prefăcându-se că misiunea lor este de a reflecta sub specie aeternitas. Dimpotrivă, a gândi, a medita înseamnă să deschizi televizorul la ora știrilor, să înfrunți veștile proaste, să-ți exersezi atenția, având conștiința trează în fața realității așa cum este ea, oricât de dură ar fi.” (15) – asta nu înseamnă că orice știre prezintă realitatea așa cum e ea, și nici că nu trebuie să selectezi și să filtrezi informațiile pe care ți le dă televizorul. Dar este adevărat că intelectualul (mai ales cel român) este un soi de șoarece închis între patru pereți, care pretinde că nu vrea să-și murdărească conștiința cu lucruri de care nu este demn.

Politicienii de exemplu, sunt majoritari proști. Asemeni unor înotători care încearcă să nege existența apei, există „puțini oameni politici care să evite ridicolul de a conjuga – eu nu mă înșel, eu nu mă voi înșela, eu nu m-am înșelat niciodată” (57)

Prostia e o beție de idei, ca atunci când răspunzi la o întrebare cu însăși întrebarea. Nu-mi place deloc să admit asta, dar prostia îi lovește uneori pe mistici. La întrebări de genul “Cum să-l concep pe Dumnezeu?” ei îți răspund “Întoarce-te la judecata dreaptă”. Sau “Cum să-l concep mai precis pe Dumnezeu?” “Dacă gândești precizia, Dumnezeu este precizia.” Genul acesta de răspunsuri e caracteristic sectanților. Negând tradiția creștinismului, neagă și noțiunile fundamentale care explică existența divină. Nu mai sunt în stare să dea răspunsuri concrete, se învârt în jurul cozii. Un verutabil budist va știi să-ți dea răspunsuri pertinente despre natură și viață, conforme cu religia sa. La fel va face un catolic, sau un ortodox, sau un musulman. De exemplu… “Cum să-l iubesc pe Dumnezeu?” –  un creștin va răspunde “Iubindu-ți semenii și respectând cuvântul creștin arăți că îl iubești pe Dumnezeu”, sau “Dăruind iubire, vei dobândi iubire”… prostul va spune… “Caută adevărata iubire!”… texte tip “definiție” care de fapt nu exprimă nimic.

Prostul gândește că “lumea e bună deoarece el este în centrul ei, iar el este în centru, pentru că lumea e bună” (155) (are un stil uni de a se integra în univers)

O prostie este să amesteci noțiunile: să crezi că moartea înseamnă viață, și că distrugerea înseamnă un nou început… vezi cazul teoriilor apocaliptice, ca și cum violența este întotdeauna necesară nașterii. Da, asta e pur și simplu o prostie, nici nu mă obosesc să comentez.

Prostul e ca împăratul gol din basmul lui Andersen: umblă despuiat crezând că e la modă. El judecă pe toată lumea, și nu se lasă niciodată judecat. Siguranța de sine e un semn de prostie: “Cretinul se caracterizează prin aceea că nu se lasă niciodată descumpănit, el se arată mereu gata să-și formeze o părere despre ceea ce nu știe, șă decidă fără drept de apel în legătură cu lucruri al căror înțeles îi scapă” (64) .

Dacă i se refuză orice semn de ospitalitate, prostia ne devoră […] Imbecilul, în sensul etimologic, este cel slab, cel cu trupul și mintea înțepenite, el nu are forța de a se arăta prost.”(90)

Primul semn care te poate selva de la idioțenie este să recunoști că poți fi idiot. Glucksmann nu a avut curajul să scrie niciodată asta, dar eu pot: chiar și eu pot fi idiot.

Dostoievki – Jurnal (partea II)

Vorbind despre sinucidere, și despre credința fermă a sinucigașului că nu există viață după moarte, Dostoievski afirmă: “dragostea pentru omenire este chiar cu totul de neimaginat, de neînțeles, este absolut imposibilă, dacă nu este însoțită de credința în nemurirea sufletului omenesc”.( II 237). Veți găsi foarte interesantă analiza scrisorii lăsate de un sinucigaș, cum un autor necunoscut azi consideră că un sinucigaș care bea șampanie înainte de a se omorâ este un paradox, și cum Dostoievski îi ia apărarea motivând acest gest ca fiind o ultimă ironie la adresa vieții și a Dumnezeului în care nu crede.

Prin volumul III analizează de asemenea cazul unui copil bătut de părinți, analizând lucid drepturile omului la viață. Deseori îl întâlnim pe Dostoievski-ul din “Crimă și pedeapsă” cu remarci de genul “…în lumina rațiunii e nerațional să-ți iubești aproapele” (III 116) sau “După părerea mea, un adevăr rămâne clar: e posibil să gândești și să simți de unul singur și dintr-odată, dar să devii om dintr-odată nu e posibil, ci trebuie să-ți faci ucenicia de om.” (II 314).

Dar există și un alt Dostoievski, mai puțin empatic cu psihicul uman în genere:

Pentru că am pornit inițial de la identitatea acestei opere, haide să fimatenți și la dorința autorului: “Scopul principal al Jurnalului a fost deocamdată să explic pe cât posibil ideea independenței noastre spirituale naționale și s-o conturez pe cât posibil printre faptele care apar în mod curent”(II 252)

Descoperim în primul rând un Dostoievski care vrea război cu turcii. Deseori e un propagandist al acestui conflict, bântuit de caracterul mesianic al poporului din care face parte:

Orice popor mare crede și trebuie să creadă, dacă vrea să aibă viață lungă, că în el și numai în el se află mântuirea lumii, că există pentru a sta în fruntea popoarelor, pentru a le uni pe toate și a le conduce, în perfectă armonie, spre acel scop final care le-a fost tuturor predestinat” (II 277) – iată unde erau sâmburii Maicii Russia. Desigur, sunt multe lacune pe care dacă Dostoievski nu le-a gândit atunci, după experiența comunismului le ptem repera cu ușurință: cine stabilește armonia? Care e scopul final, și cine în stabilește și pe ăsta?  Cum poate exista un singur scop pentru toate popoarele? … și tot așa…

În primul rând și îninte de toate, să devenim ruși. Dacă unirea universală este o idee națională rusă, atunci fiecare din noi trebuie să devină rus” (II 284) – Dostoievski crede cu tărie că poporul rus poartă în sine duhul lui Hristos. Din punctual lui de vedere rușii sunt singurii capabili să scape Europa de turci. Din păcate, chiar așa a fost, și poate din cauza asta și-au luat lumea-n cap.

Când vine vorba de războiul cu turcii nici un diplomat nu e suficient de inteligent, nici un general nu e suficient de curajos. Englezii nu au maniere, germanii sunt prea protestanți, francezii prea catolici, și restul lumii nu vrea să se termine odată cu Imperiul Otoman din numeroase motive economice care apără interesele evreilor. Rușii sunt cei mai buni soldați, cei mai omenoși, niște adevărați gentilomi care nu-și ucid capturații, și își împart hrana cu aceștia, iar otomanii niște netrebnici de doi bani, care ucid femei și copii. Un anume Nikolai Iakovlevici Danilevski scrie într-un ziar că pe viitor Constantinopolul ar trebui să fie condus de toate popoarele, de ruși și slavi deopotrivă. Dostoievki îl neagă spunând că rușii în fața slavilor în genere sunt ca Gulliver în fața liliputanilor. Constantinopolul trebuie să fie al rușilor,  pentru că  “Grecii vor privi cu gelozie noua conducere slavă în Constantinopol, îi vor urâ și se vor teme de slavi” (III 248)

Asemeni unui sihastru din vechime, Dostoievski e nemulțumit de toleranța la drepturile “necredincioșilor”.

Desigur, în prezent, după experiența U.R.S.S.-ului ideile astea ni se par absolut fanatice. Știm cu toții ce armată are Rusia, și cât de gentiloamă este. Ni se pare greu de crezut ca pe vremea țarilor să fi fost altfel. În fond, nu poți spera să conduci lumea cu bunătate în suflet. Și totuși, Dostoievski nu este un comunist. Ultimele pagini ale jurnalului său cuprind febra noului veac, iar spiritul său naționalist își găsește motivații mult mai energice. Din cauza asta mi-am permis să-l compar cu un sihastru naționalist nu cu un fanatic, așa cum poate părea unora:

Socialismul poporului rus nu stă în comunism, în formele mecanice: el crede câ în cele din urmă se va mântui prin unirea totală a întregii umanități în numele lui Hristos. Iată socialismul nostru rusesc”(III 391) De fapt, Dostoievski repetă greșelile oricărui naționalist: are impresia că poporul gândește ca el, că oamenii din țara în care s-a născut simt ca el. Experiența ne demonstrează contrariul: Stalin numai la Hristos nu se gândea când se ocupa de întregirea lagărelor.

André Glucksmann – Bucătăreasa și mâncătorul de oameni

Eseurile lui Glucksmann au în primul rând rolul a ne demonstra filosofic faptul că un lagăr, fie el nazist sau comunist este oricum o formă de asuprira a omului de către om. Problema este că dacă despre lagărele naziste știm că erau naziste, despre lagărele rusești nu știm ce erau: erau sovietice sau marxiste? Erau o formă localizabilă pecifică U.R.S.S-ului, sau întregeau ele ideologia marxistă?

Mai este vorba apoi despre rezistență. Având în vedere că autorul are ca pârghie de exemplificare opera lui Soljenitîn, mă voi strădui să-i completez teoriile cu întâmplări mioritice: multă lume crede că rezistența armată anti-comunistă din Munții Făgăraș a fost zadarnică. Glucksmann spune că “Rezistența nu e niciodată zadarnică”.

În definitiv, Churchill rămâne din punctul meu de vedere un mare criminal: după pactul de la Ialta,  fost blestemat și de supraviețuitorii de la Auschwitz, și de cei de la Kolîma. Și da, și Glucksmann ne amintește că prin acel pact America i-a promis lui Stalin “reexpedierea autoritară a rușilor care trăiau înafara noilor granițe ale U.R.S.S.” (vezi povestirile lui Gavrilă Ogoranu despre români vânduți de Americani).

Morala este opusă politicii, idealistul care își păstrează mâinile curate, dar nu are mâini, este opus realistului care știe că nu poate face omletă fără să spargă ouăle”. (23)

Am citit cartea asta prima oară în liceu, și de atunci o recitesc cu o plăcere deosebită, pentru că în locul unor teorii morale complexe, oferă soluții simple, emanate parcă de intelectul unui copil: tot felul de apărători ai marxismului expun teorii elaborate despre cum să guvernezi un stat, și toată lumea e de acord că nu poți construi viitorul fără anumite compromisuri. De unde să știi în ce direcție se vor duce urmările acțiunilor tale, cum să poți ține în frâu o evoluție firească? Oare marxismul incipient, își putea imagina viitoarele crime?

De aici și tonul nesigur în a judeca comunismul. Creștinul Soljenițîn însă îi dă ideea de căpătâi lui Glucksmann: “câinele-lup are dreptate, și canibalul greșește”.

Desigur, în ziua de azi, din pricina unei binemeritate campanii publicitare este acuzat de rasism orice persoană care admiră la Hitler caracterul naționalist și hotărârile lui lucide în ceea ce privea Germania. Da, din pricina unei comunități evreiești foarte bine închegate, Hitler a rămas o Satană de care să ne ferim. Și foarte bine se întâmplă, deoarece nu trebuie să uităm niciodată crimele acestuia, și victimele lagărelor naziste.

Dar să nu trăim cu senzația că marxismula fost mai blând: din contră… Stalin a fost un criminal mult mai mare. Numărul morților din lagărele și închisorile comuniste nici măcar nu se poate număra.

Gândiți-vă numai că dacă pe frontispiciul lagărelor naziste scria “Arbait macht frei”, sovieticii erau mult mai elaborați: “Munca este o chestiune de onoare, o chestiune de glorie, o chestiune de curaj și eroism”.

Ceea ce arată Glucksman este că marxismul, spre deosebire de nazism, a pătruns mai ușor pe sub pielea intelectualilor. A fost mai bine hrănit de aceștia, a fost iubit de intelectuali, a supt la sânul Occidentului laptele puterii. Gândiți-vă la marii teoreticieni ai nazismului: Hitler și Nietzsche. Dar în cazul marxismului avem o întreagă pleiadă de capete luminate, care au avut grijă să ne facă să trecemcu vederea lagărele lui Stalin.

Totul începe de la “Republica” lui Platon, de la idealul unei societăți egalitare ultraorganizate.

Limba rusă face distincția se pare între “istina” și “pravda”. Adevărul înțeles ca “truth”, ca realitate concretă, este “istina”. “Pravda” desemnează adevărul superior, “ridicat la demnitatea de idee” (citat din Berger, 156). La fel cum pentru Platon adevărate erau doar ideile, la fel se întâmplă și pentru comunism: adevărat este doar ce spune partidul. Nu trebuie să ne mire degeneranta situație pe care a luat-o filosofia platonică: să nu uităm că grecii vorbeau de democrație într-un stat în care peste 80 la sută din populație nu avea dreptul la vot (adică femeile și sclavii). Încă de atunci se știa că dreptatea este în mâinile celui care are puterea. Omul puternic deține adevărul – “A imprima devenirii caracterul Ființei – iată suprema voință de putere” teoretiza mai târziu Nietzsche, acest apărător al polisului elen care scuipa cu nesimțire pe cuvintele unui Iisus care ne învăța care e diferența între câinele-lup și canibal, între tâlharul pironit pe cruce care crede în adevărul inocenței și fariseul care crede în adevărul eis de propria-i putere. Faust spune clipei să se oprească atunci când pune oamenii la muncă. Optimiștii văd în asta cum Faust a redat omenirii bucuria de  trăi. Dar dacă e altfel: Dacă Goethe își bătea joc de fericirea umană? Era comunistă era oarecum inevitabilă în evoluția istorică a omenirii.

Pentru comuniști, existau următoarele axiome paradoxale:

“1. Cine nu muncește nu mănâncă.

2. Prin natura lui, omul caută să scape de muncă. Sârguința nu este o trăsătură înnăscută” (109)

Bun, deci prin natura sa, marxismul vrea să ne extermine. Poprul va greși întotdeauna: e nevoie de genii care să-l conducă. În 1937, generalul Iakir îi scria lui Stalin din arest că îi este devotat, loial și că va muri rostind cuvinte de dragoste la adresa lui.  “Declarațiile de dragoste  ale conducătorilor împușcați pentru conducătorul care-i împușcă nici măcar nu erau ipocrite” (128). Citind, Stalin remarcă despre Iakir că e “scelerat și prostituat”.

Dacă nici veșnica recunoștință nu-ți asihgură musai un trai decent, de ce nu ai încerca măcar Rezistența – în ciuda faptului că Rezistența nu poate fi testată, ci doar trăită.

Deci, care e rostul Rezistenței? În primul rând, dacă vrei să nu mori ca un ticălos, atunci vei încerca să reziști.

Rezistența nu este sinonimă doar cu câinele-lup care se apucă să-l muște pe canibal. Acest caz este cel mai fericit. Varianta cealaltă este mai puțin plăcută. M-a impresionat foarte mult citatul din Georges Bataille în acest sens: “Vincent van Gogh: purtându-și urechea proaspăt tăiată în locul care repugnă cel mai mult înaltei societăți… monstruoasa ureche trimisă în plic iese dintr-o dată din cercul magic în care avortau stupid riturile eliberării. Iese cu limba lui Anaxagoras din Abdera retezată cu dinții și scuipată, plină de sânge, drept în fața tiranului Nicrocreon, cu limba lui Zenon din Eleea scuipată în fața lui Demylos… ambii filozofi supuși la înfiorătoare chinuri, primul – zdrobit de viu într-o piuă” (179) –sunt aici niște istorii foarte interesante povestite de Marcenko, despre deținuți de drept comun care pentru a ajunge în rândul politicilor, își tatuau mesaje anti-staliniste, și care apoi erau operați pe viu pentru a le fi șters tatuajul: pur și simplu li se smulgea pielea, apoi era cusut. Pentru a nu păți asta, unii dintre ei își răzuiau pielea apoi puneau pe ea sulf și magneziu. Alții, mai nefericiți, care vroiau să continue protestul, se lăsau operați cât era posibil. Unul dintre ei cică nici nu-și mai putea închide ochii din pricina după ce îi fusese șters de pe frunte “Sclav al U.R.S.S.”

Desigur, formule de Rezistență mult mai inteligente s-au întâlnit și la români. Atâta doar că se încearcă trecerea lui sub tăcere, pentru că așa cum spunea Voltaire, “Nu s-a cerut niciodată instruirea cizmarilor și  a servitoarelor; asta este sarcina apostolilor

Citate din ediția Humanitas ’91.

Dostoievki – Jurnal (partea I)

E impropriu numit “Jurnal”. Cred că am mai scris asta câdva: scriitori scriu jurnale care speră să fie publicate, deci ele nu mai sunt jurnale. Teoretic, jurnalul e ceva intim, care te ajută să te regăsești, sau pe care îl scrii ca să-ți fie ușor să-ți amintești momente din viață pe care crezi că le vei uita. Cum sunt călătoriile de pildă: un jurnal de călătorie are rolul de a-ți oferi detalii pe care indiferent de cât de impotante le crezi, ți-e teamă că le vei uita. Dar un adevărat jurnal nu e niciodată citit de o altă persoană înafară de autor, și cu atât mai mult nu e publicat. Pe scurt când mergeți în librării, să știți că toate titlurile cu “Jurnal” sunt cărți cărora autorii nu s-au obosit să le dea niște titluri mai originale, sau cărți care de cele mai multe ori conțin bârfe atât monstruoase, încât ar fi o impietate să publici o asemenea carte cu un titlu original. Așa că te scuzi denumind-o jurnal, la o adică să te poți eschiva “Nu știu domne’ e vorba de intimitatea mea, ce mă judeci?”

Jurnalul lui Dostoievski este cu atât mai interesant cu cât conține articole publicate în foileton, deci omul își scria dilemele direct la ziar. E clar că el nu avea o problemă în a-și expune pe șleau părerile. Iar scrierile sale sunt atât de coerente, și atât de rupte de problemele sale personale (abia aflăm dintr-o notă de redacție că e grav bolnav…), încât pot spune fără să am vreun dubiu că jurnalul lui Dostoievski nu este un jurnal.

Atunci ce e?

O serie de articole social-politice care scot la iveală un Dostoievki foarte activ, plin de nerv, de un dinamism impropriu stilului litetar rusesc clasic.

În primul volum centrul de interes este societatea civilă, oamenii, în special femei, copii și ticăloșii care îi torturează:

Nenorocirea noastră de acum constă în posibilitatea de a nu te considera și uneori chiar de a fi cu adevărat aproape neticălos, săvârșind o mârșăvie vădită și indiscutabilă.” (I 165)

Deasemenea mai analizează pe larg și unele situații de sinucidere, acțiune la modă se pare în rândul tinerilor.

Tristețea și plictiseala se vor abate asupra lumii: totul a fost făcut și nu a mai rămas nimic de făcut, totul e cunoscut și nu a mai rămas nimic de cunoscut. Vor apărea mulțimi de sinucigași, oamenii nu-și vor mai pune capăt zilelor ca acum, câte unul, în câte un ungher retras; se vor aduna mulțimi, se vor prinde de mâini și se vor nimici toți odată, cu miile, într-un mod nou, pe care l-au descoperit odată cu celelalte descoperiri. Și atunci, poate, cei rămași își vor înălța glasul către Dumnezeu: “Ai dreptate, Doamne, nu numai cu pâine va trăi omul!”. ” (I 212) – e un veritabil ortodox mesianic, și un antiecumenic pe criterii poltice: pe de-o parte e de părere că dacă nu ar fi exstat catolicismul, nu am fi avut parte de toate sectele protestante (ceea ce e adevărat doar în parte), iar pe de altă parte crede că există o organizație a statelor catolice (ceea ce eu unul cred că e o prostie). Acuma, că fără catolicism nu ar fi existat secte, iarăși e puțin probabil. Cred că fără creștinarea forțată a Germaniei am fi scăpat de secte, și fără abuzurile Papalității. Religia catolică în sine, nu văd ce vină poate avea. “De fapt, în afară de necesitatea istorică și cea curentă, rusul nu știe, nici nu-și poate imagine ceva mai presus de creștinism” (II 137)

Unele probleme sunt foarte actuale, cum ar fi emigrația rușilor în America, și e destul de interesant să descoperi o Rusie a anilor 1800 nu foarte diferită din acest punct de vedere de România anilor 2000.

O altă problemă analizată pe larg de Dostoievski este cazul unei femei însărcinate care este trimisă la închisoare pentru tentativa de ucidere a fiicei sale vitrege, reușind să expună în acest caz noțiuni lipsite de prejudecăți referitoare la psihicul uman. Dostoievski nu este un intelectual anost. Nu e genul șoarecelui de laborator închis în bibliotecă, din contră: mi se pare foarte interesant că în acest caz, din dorința de a fi sigur că spune adevărul, se duce personal să o cunoască pe femeia despre care scrie, și pe care în cele din urmă reușește să o ajute să iasă din închisoare. Ceea ce mă face să cred că în definitiv, jurnalul lui “de ziar” este mai sincer decât multe alte jurnale intime.

Richard Walton – Invazia

Roman SF de o naivitate comică: o specie de extratereștrii gazoși încercă să invadeze Pământul posedând trupurile oamenilor. Spun “încearcă”, deoarece protagonistul reușește să se salveze, și să redevină stăpân pe propriul trup, iar în cele din urmă descoperă arma cu ajutorul căreia să îi învingă: fumatul. Având în vedere că invadatorii nu au trupuri, singura modalitate de a te feri de posedare se pare a fi fumul de țigară, drept pentru care e haios cum îi sfătuiește pe părinți la radio să de țigări copiilor. Da, ce să zic, singura situație în care țigările sunt bune de ceva se pare că se întâlnește într-un roman SF de mâna a doua.

7 indicii ca să recunoști un fost securist

Atenție! Caracteristicile de mai jos sunt prezentate cu titlu de subiectivitate. Ele nu constituie o modalitate concretă de a recunoaște un fost securist.

1. Vârsta. Un fost securist nu e tânăr. Adică nu poate avea 30 de ani. Oamenii care astăzi au 30, maxim 43 de ani sunt cei care la revolutie aveau 20 de ani, deci fie urma sa fie racolati de Securitate dar n-au fost, fie au fost racolati de Securitate printr-o exceptie de caz (erau foarte buni turnători), caz in care au caracteristicile de mai jos. În rest, cei care azi au 30 – 40 de ani sunt tineri din generația de aur a României, cum îmi place mie s-o numesc, bătuți de mineri, sau care și-au făcut stagiul militar cu arma în mână la Revoluție. Au terminat majoritatea facultăți de stat cu greutate, apoi au plecat și și-au făcut rostul în srăinătate. Sunt prima generație de emigranți, practic singura generație ce putea schimba ceva în țara asta. Sărmanii care de dragul părinților au rămas în țară o duc cum pot: sunt fie profesori, fie simpli angajați la firme, și nu fac zgomot. Sunt generația de muncitori tăcuți ai României, care nu se plâng de salarii, care nu ies în stradă, și care, deziluzionați, probabil că au renunțat să mai voteze.

2. Prezentabilitatea. În primul rând, un fost securist este un om care arată prezentabil. Umblă la costum, sau dacă nu la costum atunci are haine de calitate. E mereu în pas cu moda. Dacă e moș, e genul de moș care se îmbracă la modă, cu haine nu foarte vechi, pentru că își permite haine noi, nu rămâne fidel stilului de acum 50 de ani, pentru că pe băncile securității a învățat să se integreze. Are mustața îngrijită, și dinți în gură. Are grijă să dea mereu o impresie bună, plus că nu i-a lipsit niciodată nimic. După ’89 nu a avut griji, u a fost interesat de retrocedările de pământ, nu se duce la țară să muncească pâmântul, pentru că simte că și-a făcut datoria față de societate. Din cauza asta are o stare de spirit bună:

3. Starea de spirit. Nu e frustrat, nu e niciodată nervos, și rareori înjură. Înjură poate doar când nu e lăsat să stea pe scaun în tramvai, sau când nu i se dă pensia. Nu iese în stradă decât în măsura în care nu lasă impresia că e nebun, și vorbește cu nostalgie despre marile realizări ale comunismului: ce căi ferate erau pe vremea aia, ce mare și frumoasă e Casa Poporului. Nu comentează regimul, dar dă senzația că parcă se trăia mai bine pe vremea aia decât acum. De aici rezultă…

4. Cunoștințele. Le știe pe toate, și vorbește cu nonșalanță despre toate. Genul Vadim Tudor: are un prieten care are un alt prieten, care i-a spus lui cum stă treaba. La Securitate și-a antrenat memoria: memorează tot, cât mai mult cu putință, capul lui a fost special antrenat să acumuleze informație de orice gen. Toți îl admiră pe Vadim Tudor pentru câte știe. Uite, eu știu mai multe decât el, nu mă simt inferior unei balene paranoice care memorează pe de rost pagini din cărți. Din punctul meu de vedere Vadim Tudor face același lucru pe care-l face orice aplicație de record: memorează date și informații. Uite, eu știu să programez aplicații d-astea, deci sunt mai deștept decât Vadim. Securistul dă mereu senzația că e mult mai deștept decât tine, deci la o adică te poate umili foarte ușor, de aici rezultă..

5. Apărarea. Când se apără, o face cu texte de genul: ”Dar cine ești tu?”. Profesorilor universitari sau istoricilor le aruncă: ”Cum poți tu să comentezi? Nu știi nimic!”. Amintiți-vă cum era la Antena 3 un specimen de parlamentar care înjura un prof univ spunându-i ”Cum poate un vierme să comeneze opera lui Nicolaescu? Dar ce, dumneavoastră nu ați fost membru de partid?” apoi un alt securist, coleg cu proful univ și prieten cu parlamentarul, sâsâie printre dinți, sperând să se facă nevăzut în fața camerelor de filmat: ”Nu… nu… nu a fost niciodată, ăsta nu a fost!”. Securistul îi acuză pe toți că sunt securiști. De aici…

6. Integritatea. În cel mai rău caz, când e încolțit, consideră că toată lumea e vinovată. Nu se judecă niciodată pe sine, judecă umanitatea în general: ”Toți am colaborat!”. Acestor jeguri trebuie să li se spună cât mai des: ”Eu nu, bă javră! Eu nu, bă jigodie, tatăl meu nu, mama mea nu, soția, soacra, socrul, mătușa… NU bă jigodie”. Pentru securist funcționează principiul ”Nimeni nu e perfect” – cu asta își salvează el conștiința de criminal – da nimeni nu e perfect, dar TU ești o javră care a condamnat oameni la moarte. EU nu am făcut asta. Și sunt mulți ca mine. Mi-aș dori să se facă dreptate, dar…

7. Dreptatea e de partea lui. Dacă  a fost un mare securist, gen torționar sau gardian-șef, e îngropat cu onoruri militare. Și-a făcut datoria față de țară. Un veritabil securist nu are conștiința încărcată. Gen Sorin Roșca Stănescu: crede cu tărie că și-a apărat țara de teroriști, iar ce au pățit ”teroriștii” nu este problema lui. Ce au pățit ”teroriștii” sunt basme.