Michel Houellebecq – Posibilitatea unei insule

Falezele domină marea, în absurditatea lor verticală, iar suferinţa oamenilor nu va avea sfârşit.

Mă gândeam foarte serios să schimb modul de a scrie despre o carte. În loc să fac pe deşteptul, aş putea să mă gândesc la caracterul persoanei care ar trebui să citească respectiva carte. Dar cui să-i recomanzi o carte despre obsesia nemuririi?

Dacă omul râde, dacă, în regnul animal, e singurul care exhibă această atroce deformare facială, e pentru că este şi singurul care, depăşind egoismul naturii umane, a atins stadiul infernal şi suprem al cruzimii.

Houellebecq dezbate pe un ton modern două teme antice: povara omului recent şi preţul nemuririi. Să zicem că pe o insulă nişte băieţi ţin cu tot dinadinsul să descopere o metodă de a păstra amintirile în urma clonării. Şi să mai zicem că din asta fac o nouă religie, credinţa cărnii perpetue ce va atrage cu sine pierderea oricăror urme de sentiment.

Oricum, pentru orice observator imparţial, e clar că individul uman nu poate fi fericit, că nu e făcut pentru fericire, că singurul lui destin posibil e să răspândească în jur nefericirea, făcând existenţa celorlalţi la fel de insuportabilă ca a sa – primele victime pe care le face fiind, de regulă, părinţii săi.

Având dezlegare la orgii, profetul e ultima victimă a vechii orânduieli: e ucis de un iubit gelos. Bărbaţii sunt adesea nişte imbecili eroici, de îndată ce vine vorba de păsărică. Spun ultima victimă, pentru că după aceea nu va mai exista gelozie. Binenţeles, moartea lui e machiată într-o sinucidere sacrificială, urmată de o binevenită înviere televizată. Fiecare mecanism al fanatismului este desfăcut, analizat şi injectat cu noua ordine fabulatorie. Un autor serios găseşte argumente credinţei sale. E frumos să-l citeşti pe Pascal vorbind despre Dumnezeu, pentru ca Pascal „pentru că Iisus i se părea negreşit mai high dope”. La fel face şi noua biserică elohimită.

Menit prin natură controversei şi dezacordului, cuvântul rămâne marcat de această origine belicoasă. Cuvântul distruge, cuvântul desparte, iar când între un bărbat şi o femeie ramâne doar cuvântul, relaţia e terminată.

[…]

În acelaşi fel, de fiecare dată când ne rumegăm trecutul, când revenim asupra unui episod dureror – şi cam la atât se reduce psihanaliza – sporim şansele ca el să se repete. În loc să mergem înainte, ne îngropăm.

Apocalipsa lui Houellebecq se reduce la pustiire sentimentală. Nu-i dă nici o şansă omului modern:

Oricâtă rezistenţă am avea, iubirea sfârşeşte prin a ne ucide pe toţi, sau mai curând lipsa iubirii, care până la urmă, inevitabil, ucide.

Orice compromis nu mai poate fi acceptat, prin urmare singura salvare ar putea fi iubirea adevărată, pe care omul nemuritor, omul puternic, mulţumit de sine, îşi permite să o ignore, nu mai are nevoie de ea. Celălalt grup, (Isabelle, femeia care iubeşte iubirea dar nu iubeşte sexul) se simte marginalizat. În fond, ei sunt victimele epocii trecute, în care contau doar normele sociale de convieţuire ce acum nu mai valorează doi bani. Protagonistul suferă pe durata întregului roman de cea mai veritabilă frustrare a omului modern: nu poate face sex cu o femeie pe care o iubeşte şi care să-i răspundă cu aceeaşi monedă. Cei vechi sunt prea înlănţuiţi, cei noi sunt prea liberi.

Celebra formulă a lui Stendhal, atât de apreciată de Nietzsche, cum că frumuseţea ar fi o promisiune de fericire, este in general falsă; în schimb, se potrivea perfect pentru erotism – sincer să fiu, dacă mă întrebaţi pe mine, formula lui Stendhal mi se pare totuşi completă în cazul în care consideri şi erotismul ca fiind ceva frumos. Dacă consideri în schimb că erotismul este ceva ce nu implică frumuseţe, atunci eşti o victimă îndoctrinată…

Nu m-am simţit niciodată comod într-o relaţie sexuală bazată pe simpla atracţie erotică şi pe indiferenţa faţă de celălalt; ca să mă simt fericit din punct de vedere sexual, întotdeauna am avut nevoie – în lipsa iubirii – de o minimă simpatie, stimă, înţelegere reciprocă; nu, nu renunţasem la omenie.

[…]

Nu numai că dorinţa sexuală nu dispare, dar cu vârsta devine din ce în ce mai crudă, mai sfâşietoare, mai insaţiabilă: chiar şi la bărbaţii, în realitate destul de puţini, la care dispar secreţiile hormonale, erecţia şi toate fenomenele asociate, atracţia pentru trupul de femeie tânără nu scade, ci devine – e poate lucrul cel mai rău – cosa mentale, dorinţă a dorinţei.

[…]

Problema e mereu aceeaşi, până la urmă te loveşti de aceeaşi dificultate, şi anume că în fond, viaţa nu este comică.

Idealul Republicii lui Platon rămâne doar un text, un vis care din orgoliu omul nu a vrut să-l atingă niciodată:

Când norocul scoate în cale cuiva, fie el iubitor de tineri sau nu, propria sa jumătate, el este cuprins de un avânt nespus de prietenesc, de înrudire şi de dragoste, iar el şi perechea lui nu mai vor să trăiască despărţiţi nici măcar o clipă. Asemenea oameni îşi petrec aşadar întreaga viaţă împreună, deşi n-ar fi în stare să spună ce aşteaptă unul de la celălalt. Pentru că nu pare că doar plăcerea de dragoste îi face să se caute cu atâta patimă şi cu atâta bunăvoie unul pe altul. Ba chiar se vede limpede că sufletul amândurora e cuprins de o altă dorinţă, pe care n-o pot rosti desluşit, ci doar o bănuiesc şi încearcă s-o destăinuiască.

Anunțuri