Hanya Yanagihara – O viață măruntă

Las câteva observații despre o carte ce sper să devină undeva într-un viitor imaginar parte din programa obligatorie de liceu. Nu de alta, dar pot exista povești cutremurătoare care să vină și din partea unor autori contemporani, nu e musai să rămânem fideli zbuciumurilor dostoievskiene pretinzând că ele simbolizează absolutul trăirii umane.

Evit să fiu exagerat, dar în “O viață măruntă” mi se pare că este descris in detaliu mecanismul chirurgical al unei depresii. Nu cred că există personaj față de care să ai o oarecare empatie și să nu-i ințelegi potențiala dorință de sinucidere.

Jude (în definitiv protagonistul) este cel care trezeste cele mai intense trăiri. Asemeni lui Richard al III-lea este ologit atât fizic cât și psihic, dar în lipsa unui context medieval devine un avocat de succes. Tăria sa de caracter de care dă dovadă la procese este exact cheia lipsă din sufletul său: e capabil să pună la punct criminali dar se lasă bătut și umilit de Caleb, un coleg mediocru. Mersul său oedipian e provocat de un psihiatru care l-a lovit cu mașina, deci șansa lui la o salvare instituționalizată este nulă.

Cartea asta prezintă atât de clar chipul senin al homosexualității, camaraderia, iubirea sinceră lipsită de obligații dintre Jude și Willem, dar și reversul medaliei – sexul și starea abjectă a pedofiliei – urmările ei asupra personalității unui copil, dependența de călăul Luke, terapia de șoc a doctorului Taylor.

Este de remarcat faptul că Jude este privat de contactul sexual sau emoțional cu femeie – singura figură maternă fiind Ana, o tânără aflată cumva la trecerea dintre viața sa de abuzat și cea de tânăr avocat în devenire, care dispare din viața lui mult prea devreme.

Jude este un Yeti al psihopatologiei (autoarea însăși a recunoscut că a exagerat) care devine apoi parte a unui grup de prieteni pe care îi iubește și îi apreciază dar față de care nu se poate exprima: supraviețuitorul JB dependent de droguri, frumosul Malcolm, cel bine ‘clădit’ și prietenos, Willem cel prea-empatic și mai ales Harold, acest Salvator Fără Șanse care apucă să spună povestea unei garsoniere mizere. Într-un final el este Observatorul Trist al poveștii, cel care respecta întotdeauna crizele celor din jur, retras, atent, constant, patern – căci în fața inevitabilei morți ce cândva i-a răpus propriul fiu (apoi îi sinucide fiul adoptiv) el rămâne un supraviețuitor din întâmplare judecându-și singur deciziile și neputințele.

Recomand lectura acestei cărți însoțită de orice piesă a lui Mahler (mie îmi place cvartetul la pian, dar nu e musai ăsta). O să plângeți poate, dar se merită!