Spinoza – Etica

Ok, deci noţiunile de bază ar fi următoarele:

Dumnezeu este o Substanţă Unică, necesară şi identică cu Natura (panteism). Dumnezeu există în mod necesar. Prin cunoaşterea naturii omul devine liber, şi prin cunoaşterea lui Dumnezeu accede la fericire şi la nemurire.

Aparent teoria este frumoasă şi corectă. Dacă veţi avea însă răbdarea să citiţi argumentele lui Spinoza la aceste idei, o să găsiţi pe alocuri noţiuni incomplete.

Ştiţi că de obicei se spune că pentru a ne stabili un set de norme morale fie pornim de la etică şi ajungem la religie, fie pornim de la religie şi descoperim etica. Spinoza începe prin a argumenta existenţa lui Dumnezeu, şi argumentele sale ar fi fost luate în seamă de teologi dacă n-ar fi fost panteiste.

El porneşte de la premisa că Dumnezeu e o Substanţă cu mai multe atribute, adică acele lucruri, noţiuni sau caracteristici care îi alcătuiesc esenţă. Mai spune apoi că nu pot exista două substanţe cu acelaşi atribut, şi că o substanţă nu poate produce o altă substanţă. Şi de aici încolo începe toată „nebunia”:

Dumnezeu „nu este numai cauza producătoare a existenţei lucrurilor, ci şi a asenţei lor”(I-XXV), sau „esenţa lucrurilor produse de Dumnezu nu include existenţa”(I-XXIV) – toate noţiunile lui de etică se bazează pe existenţa acestei Substanţe care dacă e să mă întrebaţi pe mine nu are nimic teologic în sine, ci e doar o noţiune de tip „punct de sprijin”.

Sunt însă câteva maxime care mi-au atras atenţia în mod deosebit, gen „Voinţa nu poate fi numită cauză liberă, ci numai necesară”(I-XXXII), adică voinţa omului nu poate fi înţeleasă ca un act de libertate, ci ca un act firesc în modul de a fi al omului. Este necesar să nu exprimăm voinţa, nu e un gest de libertate. Asta ar trebui să bage la cap băieţii de la guverne şi organizaţii. Voinţa omului faţă de Dumnezeu e ca inerţia faţă de o acţiune fizică oarecare: dacă există omul, el trebuie să aibe voinţă.

Pentru Spinoza nu există noţiunea de bine şi de rău Absolut, ci doar lucruri pe care le dorim sau nu. (Mi se pare relativ firesc să-l acuzi de ateism după o asemenea afirmaţie.) La fel de bine nu crede în falsitate, ci doar în idei neadecvate. Sincer să fiu, la capitolul ăsta pare-mi-se că se învârte în jurul cuvintelor. La drept vorbind, e tot un drac să spui „1+2=5 e o propoziţie falsă”  sau „1+2=5 e o idee neadecvată”. Îmi şi imaginez programarea pe calculator cu variabile boolene în loc de „true” şi „false” cu „adequate” „not quite so adequate, please try again later”. Cert e că toate rezultă cu necesitate din natura umană.

Mda… avea Tagore o vorbă:  „ Am închis uşile ca să nu intre greşeala. Atunci, adevărul m-a întrebat: pe unde voi intra eu?”

Să vedeţi cum sună la Spinoza „legea asociaţiei de idei”: „dacă corpul omenesc a fost afectat cândva în acelaşi timp de două sau mai multe corpuri, atunci, ori de câte ori sufletul îşi va imagina ulterior pe unele dintr-însele, îşi va aminti îndată de celelalte”(II-XVIII)

În loc să spună că orice om doreşte de fapt să trăiască, avem propoziţia „Orice lucru năzuieşte, atât cât depinde de el, să-şi menţină existenţa”.(III-VI);

 

Spinoza are o teorie legată şi de animale, asta apropo de cei care fie pupă pisica sub coadă, fie o îneacă în lac (ambele cazuri penibile, cei din urmă însă şi fără inimă). El zice că animalele au şi ele sentimente, senzualitate şi pofte, deci logic este să nu le omorâţi ca idioţii domnilor hingheri să ţopârlani de Bucureşti. Dar sentimentele lor au tipologia regnului din care fac parte. Pisica iubeşte ca pisica, lupul ca lupul, oaia ca oaia, calul… Deci degeaba îl pupi în bot mamaie, că nu o să moară mâtzu de dragi’ tău.

Destul de actual Spinoza pe alocuri, nu vi se pare?

Vă mai transcriu ultima maximă, la care încă mă mai gândesc:

„fericirea nu este răsplata virtuţii, ci însăşi virtutea; şi nu ne bucurăm de ea pentru că ne înfrânăm poftele senzuale, ci dimpotrivă, pentru că ne bucurăm de ea, ne putem înfrâna poftele senzuale”(V-XLII)