Jose Antonio Marina – Inteligenţa eşuată

Definiţii acceptate ale prostiei:

  • Să faci acelaşi lucru aşteptând rezultate diferite.

  • Să nu te adaptezi realităţii (infelxibilitatea), să nu înţelegi ce ţi se întâmplă, să fii incapabil să-ţi rezolvi problemele afective, sociale sau politice

  • Să greşeşti în mod sistematic, să-ţi propui scopuri absurde sau să te încăpăţânezi în folosirea unor mijloace ineficiente de a atinge acele scopuri.

  • Să nu fructifici ocaziile, mai ales pe cele de care eşti conştient că le poţi fructifica.

  • Să te prăbuşeşti din cauza cruzimii şi a violenţei: „O persoană proastă este cea care face un rău altei persoane sau unui grup de persoane fără să obţină în acelaşi timp, un avantaj pentru ea însăşi, ba chiar se alege cu un prejudiciu(Carlo Cipolla)
  • fanatismul, fundamentalismul, superstiţia, plictiseala
  • psihastenie – ruptura modulelor mentale (Pierre Janet)
  • gândirea transformată în mecanism (prostie pentru Sarte, sursă de umor pentru H. Bergson)

Putem accepta faptul că dacă nu ne amintim din viaţa noastră nici un moment în care am dat dovadă de o inteligenţă sclipitoare, atunci cu siguranţă ne revine în memorie cel puţin o clipă în care am fost dureros de proşti. Pentru a scăpa de povara unui termen peiorativ, care coboară în derâdere o stare a omului ce ar trebui tratată cu mai mult respect, Antonio Marina ne propune să recunoaştem că ne-a eşuat inteligenţa.

Bine, dacă mă întrebaţi pe mine, nu cred că mă interesează foarte tare să fiu deştept, ci doar să evit pe cât posibil să fiu prost.

Numesc inteligenţă capacitatea unui subiect de a-şi călăuzi comportamentul folosind informaţiile recepţionate, învăţate, elaborate şi produse de el însuşi

Problema fundamentală a termenului de prostie este faptul că sfârşeşte prin a confunda inteligenţa eşuată cu inteligenţa vătămată: sunt cazuri patologice în care subiectul este incapabil să ia o decizie din cauza unor deficiente profunde sau chiar şi a unor traume din copilărie. Kafka de exemplu, avea trăsăturile unei inteligenţe vătămate: „fiara kafkiană”, aşa cum o numeşte Marina este definită de neputinţă în faţa vieţii. Iată ce îi scria Kafka tatălui său:

Eu eram întotdeauna acoperit de ruşine; sau îţi ascultam poruncile, şi atunci mă simţeam ruşinat, căci ele erau valabile numai pentru mine; sau mă încăpăţânam să nu le dau ascultare, ceea ce era la fel de ruşinos; sau nu puteam să le dau ascultare, căci de pildă eu nu aveam forţa ta, pofta ta de mâncare, îndemânarea ta, şi asta era de fapt ruşinea cea mai mare dintre toate.

sau, un exemplu furnizat de unul dintre fanii ce apărau geniul creator al lui Kafka: să stai ruşinat gol în faţa femeii pe care o iubeşti şi care te iubeşte, este un pic mai mult decât stupid.

Desigur, putem spune că de la un punct încolo inteligenţa ar trebui să se vindece singură, dar poate face asta numai în măsura în care este capabilă să acumuleze şi să proceseze informaţiile.

Dincolo de acest caz aparte, trebuie reţinut că inteligenţa poate fi folosită într-un mod prostesc: să scrii tratate despre sexul îngerilor. Inginerul german care a proiectat crematoriile din lagărele de concentrare naziste trimite o scrisoare unei redacţii în care se arată nemuţumit de faptul că nu-i sunt recunoscute meritele: să concepi un aparat care omoară atât de mulţi oameni într-un timp atât de scurt nu e de ici de colo. O activitate inteligentă în sine poate deveni stupidă într-un context stupid: cumpărăm un bilet la un film apoi constatăm că nu ne place. Câţi dintre noi părăsesc sala? Cine a făcut un sacrificiu (de bani, timp sau efort) pentru ceva îl va continua un timp, deşi aceasta îi va aduce mai multe pierderi decât câştiguri

Terorismul e o prostie: ce legătură au nişte oameni nevinovaţi cu deciziile politice ale altora?

Sau:

Un tip crede că duhovnicul lui e un sfânt pentru că vorbeşte în fiecare zi cu Dumnezeu. E întrebat de unde ştie. „El mi-a zis asta!” “De unde ştii că nu te păcăleşte?” “Cum să mă păcălească un om care vorbeşte cu Dumnezeu?”

Incapacitatea de a scăpa de plictiseală este o formă a inteligenţei eşuate. Când dracul se plictiseşte, omoară muşte cu coada(proverb spaniol). În 1973 un DC-10 zbura pe pilot automat deasupra Mexicului. Şi de plictiseală (conform cutiei negre), mecanicul de zbor trage de o manetă să vadă dacă pilotul automat reacţionează. Şi n-a prea reacţionat, având în vedere că s-au prăbuşit.

Să nu te bucuri de ceea ce ai bun în viaţă e deasemenea o problemă.

Imaginea acestui autor despre dragoste mi se pare însă fabuloasă: pentru el, dragostea adevărată înseamnă un erotism spiritual cu resurse inepuizabile. Nu trebuie confundată nici cu dorinţa (vreau, am, nu mai îmi trebuie), nici cu mila sau cu dorinţa de a ajuta persoana de lângă tine, nici măcar cu suferinţa provocată de plecarea iubitei (vezi „Fugara” lui Proust). Practic, sentimentele nu sunt dragoste. Sentimentele sunt confuze variate şi contradictorii, şi de fiecare dată însoţesc dragostea. Uneori o pot chiar ucide: gelozie, frică, plictiseală.

Virginia Woolf: oamenilor le place să simtă ceva, orice ar fi să fie– nimic nu ne sperie mai tare decât amorţeala afectivă.

Mariana Alcofarado, călugăriţă portugheză, către amorezul ei: Iubeşte-mă mereu şi fă-o să sufere mai mult pe biata ta Mariana”. Sentimentele produc dependenţă, nu dragostea. Feriţi-vă de sevraj!

Comunicarea: excesul de intrepretare a mesajului este şi el un exemplu de… mda doamnelor… limbaj eşuat.

Teama de eşec determină pe fiecare dintre parteneri să investească puţin în relaţia de cuplu, să devină rezervat, pentru a putea oricând să se retragă. Posibilitatea divorţului este atât de prezentă de la început, încât îi sileşte în permanenţă să fie pregătiţi pentru asta, fapt care sporeşte simţitor ocaziile ca acest lucru să se întâmple cu adevărat. Iată încă un caz de profeţie care se adevereşte doar pentru că a fost anunţată.

Deocamdată atât.

Anunțuri