Straşnica săritură a peştelui cu solzi albaştri către umbra castanului înflorit

Bun. Bun venit în maşinăria mea: conglomerat complex de frustrări şi speranţe. Crezi că-ţi zâmbesc dar buzele mi-s rasfrânte într-un sarcasm ce-mi maschează răutatea. Sunt rău. Sunt un om rău. Atât de rău încât a venit la mine un drac să-mi ceară sfaturi cum să scape de mustrările de conştiinţă. I-am zis „Prietene, nu pot să-ţi dau sfaturi, pentru că eu n-am conştiinţă. În loc de conştiinţă am o bilă de ping-pong.Când a aflat că nu am conştiinţă, doctorul a privit peste ochelari şi mi-a zâmbit părinteşte: „E atrofiată. Cineva sau ceva a apăsat pe ea şi nu a lăsat-o să se dezvolte! E o chestie de lucru mecanic, nu-ţi pot explica pentru că eşti varză la fizică, ţi se citeşte pe freză.Şi-am zis „Bine domnu’ doctor, şi nu am vreo posibilitate să o recapăt, poate vreun tratament?”. Fuma mult. Fumatul ucide. Nu la fel de des ca viaţa, dar ucide şi fumatul ăsta. „Păi eu ştiu…. îmi zice… am putea pune o bilă de ping-pong. Are exact mărimea conştiinţei care ţi s-ar potrivi”.

Deci vezi? Asta i-am spus şi dracului: „Dacă te simţi vinovat pentru faptele tale, cumpără-ţi o maşină de tocat”. Bine, dracul are un cusur: îşi supraestimează inteligenţa. „Vrei să zici că ar trebui să fiu şi mai al dracu?”. “A, nu, nicidecum prietene, spun că ar trebui să renunţi la regimul ăsta vegetarian şi să accepţi ceea ce eşti!”. La care el, băga-l-aş în mă-sa, ştiţi ce-mi răspunde? „Păi bă, dacă aş accepta ceea ce sunt, n-aş mai fi al dracu‘!

Ultima oară când nevastă-mea mi-a zis „Du-te dracu’!” eu vă spun sincer că asta am făcut. Mi-am făcut frumos bagajul (7 perechi de chiloţi, 7 perechi de şosete, 7 perechi de maieuri, un tricou, un pantalon, o pereche de bocanci) şi m-am prezentat la domiciliul Necuratului. Am stat un pic pe gânduri înainte de a pleca: „Bă, poate nu e bine, dacă păţesc ceva? Dacă nu mă mai întorc de acolo, sau mă întorc cine ştie în ce hal? Lumea zice de obicei că nu e bine să te duci la dracu’, ce fac eu acuma? Bun, dar dacă nevastă-mea insistă… cum pot eu să mă întorc acasă să dau ochii cu ea fără să fi făcut ceea ce mi-a cerut?

În fine.. Stă la curte. Blocul îl oboseşte şi-i îngrădeşte imaginaţia… îi place să fie creativ. (despre diavol vorbesc) Sun la poartă şi frunze de castan acoperau şoseua. Soneria îmi cântă evident „Sympathy for the devil”. Încep să vorbesc singur: „Bine prietene, ştiu cine eşti, acuma mă laşi să intru?”. Poarta, ca-n filme, se deschide singură. Trăiască telecomanda! Zic “P-ăsta trebuia să-l chem la petrecerea firmei de Crăciun: pe bune, făcea nişte trucuri de ateriza cucu-n lemne.Şi cum mă gândeam eu aşa la natură să la splendoarea faunei carpatice, nu-l văd pe Scaraoţchi cum apare pe după o perdea de fum, şoptind mai gutural şi mai sumbru decât Gary Oldman în „Dracula”: „Cucule, pasăre sură, când te prind, te f…t în gură!”.

Zic „Oi fi gay te pomeni! Bine, eu nu am o problemă cu persoanele gay, a nu se înţelege că nu sunt cool şi european, adică dacă eşti gay, sincer, chiar nu mă supăr, am atâţia prieteni gay cu care mă înţeleg foarte bine şi pe care timpul nu-mi permite să ţi-i enumăr, sunt doar uşor uimit.

Apoi, lăsând fumul de efect să se răspândească, îmi răspunde pe un ton cât se poate de normal: „Tu ai faţă de cuc cum am eu faţă de înger.

Adevărul e că nu ştiu cât de des îşi lasă cucul ouăle-n cuibul altora, dar lui dacă îi dădeai la o parte machiajul ăla de cioc şi plete nu cred că era prea urâţel.

Când dai de dracunu prea-ţi dai seama. Te cam ia valul, şi nici nu ştii în ce direcţie te îndrepţi. Mai ales că are aşa, un stil unic de a te aborda, lovindu-te exact acolo unde te doare mai tare. Cred că în spatele ochilor are un sistem de operare foarte performant (un kernel de Linux cu siguranţă) cu ajutorul căruia îţi scanează personalitatea, şi-ţi detectează fiecare punct slab:

„Nu ar trebui să mai stai atât de mult la calculator!îmi zice.

Şi tu ar trebui să nu te mai uiţi fix în ochii mei pentru că nu vei reuşi să mă hipnotizezi. Am mâncat sarmale de dimineţă. Oamenii care mănâncă sarmale dimineaţa nu pot fi hipnotizaţi..

„Şi cârnat ?” „O feliuţă.” (Cârnat din amestec de carne de porc şi carne de vită. Vita tare, porcul moale.)

„Avea usturoi?” Ai grijă! îmi venea să-i zic. Am un implant dentar unde tot timpul se adună rămăşiţe de usturoi. Nu ştii niciodată când dai de un pricolici.

„Tu poţi să mânânci un cârnat fără usturoi?îl întreb.

“.. şi fără ceapă.(fără ceapă ???)

Înseamnă că ai o viaţă foarte tristă.(Fără ceapă, eşti pe marginea prăpastiei amice! Apelează la un psiholog!)

Mda. Nu pot să te păcălesc nici măcar la un barbut.

Venisem pregătit. Apoi burta marelui peşte a răsărit la suprafaţa iazului, şi m-am speriat: credeam că a murit. „Stai calm, îmi zise el, aşa se relaxează… înoată pe spate. Eu habar n-am să înot. Am un văr în Palestina care le are cu plutitul, dar nu a vrut să mă înveţe şi pe mine cum se face. Sunt trist.

Eu ştiu să înot: stilul brotac.

Cum? Ţopăi pe uscat? De ce ai venit?

De pomană.

“La cât sunt de rău tu crezi că primesc ceva de pomană?

Mă enervează să stau la coadă. Aştept pentru atât de multe lucruri în viaţă încât să mai aştept pentru a-mi plăti o cutie de bere mi se pare culmea absurdului. Şi cel mai rău mă enervează faptul că o coadă de oameni prin nu ştiu ce miracol întotdeauna capătă o direcţie: aici e locul unde trebuie să te aşezi! Oricum nu există busolă care să-ţi arate drumul corect. O foloseşti doar aşa, ca instrument de orientare în spaţiu. La drept vorbind, nici nu ai nevoie de ea, pentru că soarele din păcate e unul singur. Îţi dai seama că dacă am avea doi sori n-am mai ştii unde să privim amândoi dimineaţa? Am sta spate în spate ca doi străini: tu cu soarele tău, eu cu soarele meu.

Şi acum urmează monologul dracului cu mici întreruperi intuitiv marcate de spaţiile dintre rânduri:

„Vezi casa asta? Cândva era un conac. Acum a ajuns o cocioabă. Ce să zic? Afacerea îmi merge prost. Tot grosul se duce la cele sfinte. Am ajuns în aşa hal să tot acolo ajung şi banii. Asta e culmea: cu ochiul dracului se zidesc catedrale. Cu ochii mei mă? Înţelegi tu? De războaie ce să mai zic? Toate au ca pretext numele vreunui dumnezeu. Nimeni nu mai porneşte la luptă aşa… de-al dracu’. Mereu trebuie un pretext. Auzi tu: război rece. Păi cum rece mă? Sângele e rece? Ce să zic? Sunt în ultimul hal. La mine mai vin doar bărbaţii însuraţi şi femeile măritate. Plozii răzgâiaţi nu-i pun la socoteală că sunt puţini, deşi care cum vine, îmi fură un măr din pomul cunoaşterii binelui şi răului. Am zis că o să tai eu mărul ăla într-o zi, dar nu mă lasă inima. Bine, dacă l-aş tăia aş face un rău axiologic: i-aş face pe toţi idioţi. Pe de altă parte nu-mi convine, că prea ar fi fericiţi.

Cel puţin şaptemiinouăsutenouăzecişiunu de fire de nisip albastre s-au scurs în clepsidră până să învâţ să înot. La început am adoptat stilul topor: stăteam pe fundul apei. Şi am stat aşa o vreme până când am simţit că nu mai am aer. E ciudat să nu mai ai aer, pentru că nu e un proces treptat, ci se petrece foarte brusc. Cel puţin aşa mi s-a întâmplat mie: stăteam liniştit şi mă ţineam de nas: nu auzeam, nu miroseam, nu vedeam, nu puteam pipăi nimic înafară de textura apei… când deodată mi-am dat seama că ceva nu e bine. Zic „Frate, să-mi bag picioarele, eu dacă mai stau aici mă sufoc. Nu ştiu cum înoată alţii, dar eu ies la suprafaţă

Şi partea cea mai naşpa e că am început să fac fapte bune: bărbaţii însuraţi de pildă… ce să le zic? Du-te frate şi agaţă şi tu o nurlie. Cu unii merge bine: înşeală oamenii la greu. Chiar îmi place de ei: când pe una, când pe alta. Dar sunt din ce în ce mai puţini. Lumea nu se mai leagă de cutumă. Se duc oamenii şi mă trezesc că-şi refac viaţa. Ieri a venit un imbecil să-mi mulţumească. A spus că acu şapte ani l-am sfătuit eu să se ducă la alta, şi atunci a cunoscut-o pe femeia vieţii lui. Bă, da ce mama dracu’ sunt eu? Cupidon?

Ce bine mi-ar fi dacă n-aş şti că raiul e pentru cei ce n-au surâs şi iadul pentru cei care se tem de el, ce bine mi-ar fi acum dacă n-aş fi rugat-o niciodată pe mama să mă mai nască o dată, dacă n-aş putea să urlu, ci doar să trec cu vederea, dacă rănindu-mă n-aş mai înjura, ci aş lăsa sângele să curgă până s-ar plictisi el de ignoranţa mea, dacă aş putea să mă bucur de haine mai mult decât de trup, dacă n-aş şti să fac diferenţa dintre libertate şi ambiţie, dintre voinţa de linişte şi voinţa de putere, ce imbecil amorţit aş fi dacă nu l-aş fi văzut pe Dumnezeu într-un surâs de copil.

Una cică a cunoscut din nou iubirea. Pe bune? Şi ce vrei să-ţi fac femeie? Ţie nu ţi se pare creştineşte să îţi înşeli un pic soţul şi pe urmă să te întorci la el? Îţi dai seama, că pentru mine e un rahat de profit treaba asta? Bă, dar profitu‘, cât de mic, dacă e muncit, de ce frate să-i dai cu picioru’?

Aici l-am întrerupt pentru că mie unu prima parte a frazei mi se părea sincer foarte neclară. Adică după ce înşeli, era mai indicat să te întorci la familie?

”Păi cum să nu mă? Nu aşa e creştineşte? Mie îmi convine: te întorci la viaţa ta, te aşezi la masă ca omu‘, vorba ta… tai o feliuţă de cârnat, apoi vin eu şi jap… pocnesc cu mustrarea de conştiinţă: mai ţii minte mă când…”

Faţa mea era foarte lungă. Adică dacă o întindeai pe jos acopereai cu ea un crâng:

bine! Stai aşa, că dacă e d-ăla de vine cu căpuţul plecat şi recunoaşte tot, e un pic mai complicat, că nu mai am ce să-i fac, şi atunci mă duc la partener: ălora fără orgolii iarăşi n-am ce să le fac, dar la ceilalţi la fel… omleţica, cafeluţa, Vocea României şi jap… mustrarea..”

Şi aşezându-se tacticos pe bancă, îmi spuse Dar cu cei pe care îi văd că sfârşesc fericiţi, a cam început să mă mustre pe mine conştiinţa. Nu, pe bune… tre să tai mărul ălă!

26 dec 2014

Anunțuri