Guy Corneau – Există iubiri fericite?

De fapt, între noi a fost mereu o iubire bolnavă.

Bun. Deci există părinţi care te influenţează într-o direcţie sau alta, şi poţi fi conştient sau nu de asta, până una alta nici nu te interesează prea tare teoriile astea care ocupa 3 sferturi din carte.

23 decembrie, libraria Şt. O. Iosif, Braşov:
– Nu va supăraţi, îmi căutaţi şi mie un titlu?
– Spuneţi vă rog!
– „Există iubiri fericite?”
– Da.
– Nu, ăsta e titlul.
– A, mă scuzaţi! Imediat… să caut pe calculator…

Şi poate că da, fiind născuţi din mame suntem cu toţii programaţi arhetipal sa recunoastem ceea ce este de natură maternă. Şi poate că tatăl ne învaţă să fim masculini, iar lipsa lui îi face pe bărbaţi să fie mai fustangii, iar pe femei mai incerte în definirea unui model masculin pe care să-l dorească. Şi da, ne imităm părintele de acelaşi sex într-o primă fază a vieţii chiar dacă negăm asta, sau sub aceeaşi influenţă putem face exact contrariul acţiunilor săvârşite de părintele de acelaşi sex, pentru că mintea omului e complexă şi e greu de gestionat in Excel rămăşiţele zilelor adunate între circumvoluţiuni.

Şi ce dacă toate astea ne influenţează atunci când ne strivim buzele orbeşte într-un sărut care e doar începutul unei lungi agonii?

Pe ai mei cel puţin îi pot lăsa singuri în casă. Şi nici nu e nevoie să sar din pat speriat că e mama bolnavă. Nu, ştiu că tata e cu ea, se vor descurca amândoi, se vor înţelege, se vor îngriji unul pe altul şi îmi vor spune abia la final prin ce au trecut. Pe ai tăi în schimb trebuie tot timpul să-i susţinem, să-i ajutăm. Mama ta e răcită, dar tatăl tău e plecat la un vecin, tatăl tău e internat în spital, iar mama ta are atât de multă grijă de el încât uită să mai mănânce şi într-un final i se va face şi ei rău. Sau, în definitiv, sunt sănătoşi tun şi venind de la slujba de la biserică într-o zi de sărbătoare încep să se certe. Iar când îi suni să îi întrebi ce fac…

Tipologii de femeie (interes strict egoist):

Fata de sticlă – invocă pretextul fragilităţii şi al hipersensibilităţii pentru a se refugia în cărţi sau lumi imaginare.

Seducătoarea – planuri mereu în schimbare, îi este foarte greu să se angajeze într-o relaţie de durată.

Marginala – un caz extrem, crescută numai de mamă deoarece prezenţa tatălui e un pericol (un inadaptat social sau violator). Inerţia o împinge la alcoolism, droguri şi prostituţie.

Amazoana – perpetuează trauma provocata de tată în loc să o vindece. Încearcă sa izbutească în toate, se vrea soţie perfectă şi mamă ideală. Hiperactivitate. Femeie a datoriei şi a principiilor. Respinge avansurile cu aceeaşi îndârjire folosită de o seducătoare pentru a le accepta. Uneori dispreţuieşte întregul neam bărbătesc.

Eterna adolescentă – opusul amazoanei, pasivitate extrema, incapabilă fie să acţioneze fie să fie receptivă.

Fata ascultătoare – cu simţul datoriei inoculat de familie, se simte vinovată când încalcă principiile învăţate. A pierdut orice contact cu propria ei spontaneitate şi originalitate. Are tendinţa de a rămâne fidelă cu orice preţ, ignorîndu-şi cu uşurină propriile sentimente. Păstrează trăsături de fetiţă deoarece nu are acces la propria-i autoritate. Se simte neînsemnată, „măritată cu un ideal care o striveşte”.

Femeia martir – sacrificiul de sine este o artă şi un devotament. Refulează în modul cel mai variat: suspine, toane, tăceri şi multe reproşuri.

Regina războinică – un caz rar pentru adolescente: a face sex cu un bărbat este pentru ea o muncă nerenumerată.

Fiica tăcerii – supusă şi tăcută, moşteneşte tăcerea tatălui. O parte din ea va fi mereu devalorizată de patriarhat

Important nu este celălalt, ci sinele. Din „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” dacă nu ştii să te iubeşti pe tine, nu poţi oferi nimic nici celuilalt. Încrederea în noi înşine, valoarea pe care ne-o atribuim, iată cheia problemei.

Îmi iubesc mama pentru că e singura care mi-a dat atenţie, dar o urăsc pentru că mi-a cerut prea multe

Aşa cred că ai fost şi tu. Ai fost pentru mine ca o mamă bolnavicioasă pe care n-am avut-o. Te-am iubit pentru că însemnam ceva pentru tine, şi am ajuns să te urăsc pentru toate cele pe care mi le-ai cerut. Mi-ai controlat fiecare colţ al inimii cu gelozia ta, şi te-ai asigurat că îl cureţi de praf şi de vechituri. Dar nu puteai să faci asta la infinit, nu puteai să ascunzi tot praful sub preş.

Absenţa tatălui o face se pare să devină o sclavă a nevoii de a plăcea: „Spune-mi că exist şi celelalte nu există”. Nevoia unei femei de a fi în centrul atenţiei trădează traume provocate de un tată distant sau neglijent. Incapabile să se bucure de lume alături de cei dragi, vor cerşi mereu privirea bărbatului. Speranţa ei este imposibil de realizat, şi va strica totul în acea relaţie.

Tu nu mă iubeşti (decizie definitivă şi irevocabilă). Tot drumul pe tren ai stat cu ochii în telefon şi nu te-ai uitat deloc la mine. Asta numeşti tu dragoste? Mie nu mi se pare normal. Tie niciodată nu ţi-a făcut plăcere să vorbeşti cu mine. Acum de ce ai ridicat capul din carte? Recunoaşte că te uitai la ea, nu poţi să mă minţi, ştii bine.

Apoi copilul. Femeia devine mamă iar prima angoasă se manifestă cu afirmaţia „Doamne, dacă ar şti ce îl aşteaptă!” – căci propriile ei aşteptări utopice nu au fost satisfăcute încă. „Dependenţa, pasivitatea şi angoasa sunt datul copilului supraprotejat”. Iar separarea copilului de mamă în absenţa tatălui este extrem de anevoioasă. Mai grav este când copilul trebuie să aibe grijă de mamă, deoarece atunci relaţia de prizonierat se intensifică.

Într-o zi m-am agăţat de gâtul tatei ca să-l pup aşa cum făceam de obicei, şi el mi-a zis: „Hai că eşti cam mare. Bărbaţii nu se pupă aşa!”. Şi am fost trist atunci că nu înţelegeam. Apoi într-o altă zi l-am auzit pe tata spunându-i mamei: „Nu mai intra peste el în baie, că nu mai e mic. Lasă-l în pace că se descurcă el cumva!”. Şi asta îmi repet şi acum când mă trezesc dimineaţa la 4 să pornesc la drum să-mi văd fiul: „Sunt mare, o să mă descurc eu cumva.”

Morala iudeo-creştină nu preţuieşte suficient trupul. Poţi face sex fără să-l respecţi, sau poţi fi abstinent respectând actul sexual. „Nu sexul e rău, ci ceea ce facem noi din el” Esther Perel a emis unui dintre motto-urile mele preferate: „sexul e murdar, practică-l cu persoana iubită.”

Bărbaţii ajung la romantism datorită sexului, iar femeile ajung la sex în urma romantismului. Sexualitatea excesiv opresivă sau excesiv supusă a bărbatului se manifestă astfel datorită unei exorcizări inconştiente a relaţiei cu mama.

Nimic nu este mai periculos decât culpabilitatea bărbatului în faţa dragonului matern: involuntar, redevine un băieţel ruşinat de libidoul său. Ruşinat să ceară partenerei explorarea propriei lor sexualităţi, se ascunde şi caută satisfacţia în compania femeilor uşoare care nu-l vor condamna niciodată.

Nu consider corpul uman urât. Mai ales pe cel al unei femei. E urâţit de antiteza îmbrăcăminţii care îl acoperă. Şi totuşi, spre deosebire de operele de artă, simplitatea trupului unei femei dă frâu liber imaginaţiei: te poţi opri oriunde, vei vedea că este bine. Ceea ce considerăm că înfrumuseţează trupul ne provoacă de fapt răni. Inelele, cerceii, brăţările, dantela… zgârie, jenează, distrubă, ceea ce desigur, în unele cazuri poate fi plăcut, dar nu aduce un plus de valoare corpului în sine, ci fanteyiilor noastre.

Cum îşi înving bărbaţii teama de femei (interes narcisist)

Dependenţa totală – Ea îi face de mâncare, îi spală, îl îmbracă. Bărbatului nu îi mai este teamă de femeie pentru că a înlocuit-o cu mama.

Facem un copil” – El o lasă astfel în pace să se ocupe de copil, fericit că a scăpat de relaţiile intime cu ea.

Contradependenţa, sau celibatul defensivse îmbracă singur, se culcă singur, mănâncă singur. Practică autodisciplina şi asceza refulându-şi nevoia de dependenţă şi comuniune. „Patul gol, singurătatea şi performanţa ocazională”.

Bucăţi de femeie – vezi Camil Petrescu, „Act Veneţian– cu o femeie face bine sex, cu alta merge la teatru, cu alta practică misticismul.

Postmodernistul – căsătoria cu o femeie cinstită şi respectabilă acceptată de familie, sexul cu o amantă care la chinezi şi japonezi este deasemenea acceptată de familie.

Mi-a spus: „Tu încă ai privire şi gesturi de copil!”. „Şi dacă sunt doar infantil?, i-am răspuns, Dacă nu sunt altceva decât un bărbat care nu s-a maturizat niciodată?”. “Nu te speria, mi-a zâmbit, aşa sunt toţi bărbaţii. Dar mie îmi place privirea ta.” „Asta pentru că eşti tânără şi nu ai încă nevoi!” “Nu contează, o voi ţine minte.

Modelul mamelor neglijate de soţi, arhetipul soţiei lipsite de dorinţe personale, toate acestea le determină pe femei să vadă în bărbaţi nişte fiinţe jalnice. Aşteptările lor sunt spulberate în primul rând de societate şi ideologia maselor. Lungi monologuri despre viaţa în doi vor fi considerate de ele dialoguri autentice, considerând că bărbatul merită această coerciţie, pentru că face parte din regnul pe care îl cunosc prea bine din alte situaţii. Dar asta nu va duce la egalitate, ci va submina cuplul. Simţind că spaimele îi sunt speculate, bărbatul fie se va supune, dar astfel va pierde respectul partenerei, fie se va revolta iar cuplul se va măcina în discuţii fără sfârşit. Bărbatul se va infantiliza.

Îmi cerea mereu confirmări ale iubirii pe care i-o purtam: „Dacă susţii că mă iubeşti ar fi trebuit să faci asta, sau nu ţi-ar fi greu să…”. Şi credeam că de la un punct încolo aceste cerinţe se vor termina. Dar continua cu ele, ca şi cum ar fi vrut ca eu să-i îndeplinesc toate idealurile construite din cioburile sparte de alţii. „Pot face asta” – îmi repetam cu încăpăţânare – „sunt capabil să discern frazele menite ignoranţei de cele ce necesită atenţiei. Sunt puternic, sunt echilibrat, iubesc, sunt fericit… iubesc, sunt fericit…”.

Antonimul iubirii este puterea. Jocul pentru putere poate distruge chiar şi o relaţie cu o viaţă sexuală activă: sex apoi ceartă. Şi iar sex, şi iar ceartă. Iubirea e înlocuită cu un război de uzură. Şi asta se întămplă pentru că niciodată nu renunţăm la idealul de iubire, la visul despre cuplu şi partenerul ideal. Ne este teamă să iubim ceva ce nu corespunde animei sau animusului nostru. De la „nu pot trăi fără tine” ar trebui să ajungem firesc şi fără frustrări la „te iubesc, nu trebuie să-mi confirmi mereu existenţa”, pentru ca în final să poţi spune „mă bucur că exist”. Nu poţi iubi sau respecta pe altcineva fără a te iubi sau a te respecta pe tine însuţi. Există o nevoie de unire şi o nevoie de separare care deasemenea trebuie respectată, şi în mod ideal, sincronizată.

Infidelitate: starea prin care uiţi momentul iniţial de pornire al fostei iubiri. Împlinire sau refugiu, în ambele cazuri este de greu de suportat ideea ca asta te face uneori fericit. Cu cât ai negat mai tare posibilitatea ei, cu atât realizezi că nu te poţi opri, şi rişti să schimbi macazul. Te sperie gândul că destinaţia poate fi aceeaşi. Uiţi că drumul e altul.

Fericirea este insuportabilă. Ştim să o visăm, dar nu ştim să o trăim. Fericirea nu e statică şi călduţă, nu stai pe un norişor asemeni unui ascet şi contempli divinitatea în miros de tămâie. Ar trebui să fie o bucurie palpitantă, o explotare continuă a fiinţei umane.

– Chiar cred că într-o zi o să-ţi refaci viaţa şi vei veni să stai aici.
– Să-mi refac viaţa? Cu cine?
– O vei cunoaşte tu când va fi cazul. E mai bine să aştepţi decât să cauţi.
– Aici? Dar aici nu pot.
– Cum să nu poţi? N-ai spus că aici stă copilul tău? De ce să nu stai lângă el?
– Dar eu nu vreau să mă mai însor.
– Bine, atunci vei trăi în concubinaj.
– Acuma vorbeşti ca mama.
– Pentru că aşa este firesc.

„Să te iubeşti pe tine însuţi înseamnă să trăieşti iubind ceea ce ţi-a fost dat, şi nu căutând ceea ce îţi lipseşte.”

Deci cum poţi să refaci o relaţie? Simplu: o distrugi. Spui toate adevărurile pe care le-ai evitat. Ţi-e teamă că astfel îţi vei băga părinţii în mormânt? De fapt, le vei prelungi viaţa cu zece ani. Crezi că vei neferici zilele partenerei/partenerului? Dacă sunteţi fideli primului moment de iubire, veţi trece peste orice. Dragostea nu judecă.

Şi dacă nu e asta vocaţia mea? Sunt incapabil să ofer căldura unui cămin, sunt ca un corb prevestind apatii intelectuale, dar din nefericire atras în mod stupid de chestii strălucitoare: inele lăsând urme pe degete sau pe buze, cercei smulşi involuntar din ureche, stele mărunte aruncate-n batjocură pe un cer întunecat, sau luna pe care în imbecilitatea mea cred că voi reuşi să o fur.

În definitiv, ce e normal în iubire? Cuplu – căsătorie – sex – copii? Dacă credeţi asta… pe bune… închideţi calculatorul, nu mai citiţi (plm, nu mai intraţi pe net), culcaţi-vă, noapte bună, hai pa!

Cuplurile nu sunt doar heterosexuale şi rareori sunt fidele. Cuplul e mai degrabă o vocaţie (dacă vreţi să fim ironici, bărbatul în cuplu e un „Soţ etern” dostoievskian). Pur şi simplu nu le iese tuturor cu aceeaşi intensitate sau fidelitate. Dar măcar să fie conştienţi de asta.

23 decembrie, librăria Humanitas, Braşov
– Nu va supăraţi, îmi căutaţi şi mie un titlu?
– Spuneţi vă rog!
– „Există iubiri fericite?”
– Imediat… cartea e apărută in 2000, nici o librărie Humanitas din ţară nu o mai are pe stoc.
– Cum adică? Nu mai există?