În momentul în care moare un om, pentru a-i păstra ultima suflare până la venirea preotului, este sărutat pe gură. Apoi, când vine faţa bisericească, este sărutat din nou pentru a i se înapoia suflarea. Cam aşa sunt irlandezii. Sincer să fiu nici măcar în ziua de azi nu ştiu exact ce vrea IRA (ştiu ce nu vrea, dar nu ştiu ce vrea…), şi care sunt diferenţele alea intolerabile dintre catolici şi prezbiterieni, aşa că nu pot să-mi dau cu părerea despre cine are dreptate în războiul ăsta civil. Cert este că “Jurnalul ascuns” îşi merită pe deplin titulatura de “cel mai bun roman al acestui secol”.
Personajele sunt extrem de complexe, cu o psihologie profundă. Autorul nu se pierde în detalii inutile, totul are un sens, fiecare acţiune are o reacţie pe măsură. Roseanne este o bătrână închisă într-un spital de boli mentale, tratată de un doctor pe nume Greene. Ambii îşi povestesc frânturi din viaţă scriind într-un jurnal: ea retrăieşte momentele unui război civil care o lasă orfană de tată, apoi viaţa alături de un soţ pe care oricât de mult l-ar iubi, tot laş rămâne. Relaţiile extraconjugele pe care le are cu fraţii acestuia nu îi aduc nici un profit, ba din contră, în cele din urmă rămâne însărcinată, şi este pe nedrept acuzată că şi-ar fi ucis fiul. Cine este acest fiu, va afla doctrorul Greene, care după moartea soţiei îi acordă Roseannei o atenţie sporită, într-un avânt inexplicabil de empatie filială. Nu o să vă dezvălui finalul romanului, pentru că merită să-l citiţi.
revizia de carte 