Hegel – Prelegeri de istorie a filosofiei

Din ciclul anticilor extravaganţi, despre ale căror vieți Hegel consideră că nu face obietul istoriei filosofiei să le analizeze, dar totuși pe alocuri mai scapă câte o citare “mondenă” din Diogene Laertios, merită spus cum Epicur a murit de piatră la rinichi, și nu oricum, ci făcând o baie caldă și band un pahar de vin. Epicur a fost un fel de Michael Jackson al filosofilor greci, chipul lui fiind purtat pe inele și încrustat pe pahare.

Scepticii erau și ei destul de duși cu pluta: cică Pirrhon, în timpul unei furtuni pe mare le-a arătat tovarășilro un porc, spunându-le că de o astfel stare de ataraxie trebuie să dea și ei dovadă, atâta doar că sursa ataraxiei nu trebuie să fie starea porcească, ci rațiunea. (hai nu… pe bune?)

Despre Proclus circul zvonul că era în stare să aducă ploaia, să tempereze canicula, să oprească eventual cutremurele, asta când nu vindeca boli, sau când, evident, avea discuții cu zeii. Printr-un foarte interesant conscurs de împrejurări, Proclus e considerat de Hegel filosof, dar despre Iisus Hristos nu scrie nimic. Asta pentru că, “Dacă Hristos ar fi pentru creștini numai învățător, ca Pitagora sau Socrate ori Columb… ” (al cui învățător a fost Columb?) “… conținutul doctrinei lui  nu ar fi un conținut divin universal, nu ar fi o revelație, învățătură despre natura lui Dumnezeu; iar noi nu vrem să cunoaștem decât această natură.”(I 71-72).

Mai “grav”  mi se pare mie când Hegel îi atacă pe francmasoni, și zice că de fapt în spatele simbolurilor pe care le fâlfâie cu indulgență nu se află nici un secret, nici o înțelepciune specială sau vreo știință aparte.

Revenind la antici, mai e de amintit moda morţii de bunăvoie, a.k.a „de plictiseală”, adică prin autoînfometare, adoptată Zenon dar adusă la desăvârșirea sinuciderii de Cleant.   Oricum, Zenon era un soi de ”antropofag cult”: cică la procesul la care a fost ucis, a mimat că-i spune cava la ureche unui acuzator, și apropiindu-se de acesta, l-a apucat strâns cu dinții de ureche și nu i-a mai dat drumul până nu a fost omorât cu pietre.  Alții zic că de fapt și-ar fi mușcat singur limba și ar fi scuipat-o în obraz tiranului care-l judeca, și abia apoi a fost zdrobit într-o piuă.

Să nu-l uităm pe favoritul meu Pitagora, alergicul la fasole, omu care după trei așteaptă întotdeauna să vină un patru… și apoi un zece…, și pe care Hegel îl ia la mișto cu muzica sferelor. Hm… păi dacă ar fi știut Hegel cum se vor obține sunete din sinusoide în programare, ar fi constatat că e mai prost decât Pitagora.

Oricum, pitagorecienii sunt haoiși din alte privințe: toți purtau haine albe de lână, imediat după sculare trebuiau să-și amintească faptele petrecute cu o zi înainte,  erau vegetarieni convinși pentru că respectau metempsihoza, și da… venerau fasolea, drept pentru care nu doar că nu o mâncau, dar preferau să moară decât să calce în picioare un câmp cu fasole.

Există și teorii mai puțin fericite decât numerele lui Piatgora, cum ar fi teoriile lui Heraclit cu privire la foc: pământul se topește, și din el ia astfel naștere marea. (tare, nu?), sau și mai grav, fraza lui Dionisodor, de la care am aflat că am un câine: “Tu ai un câine, acest câine are căței  și el este tatăl lor, deci un câine îți este tată iar tu ești frate cățeilor”(I, 351)

Cinicii aveau însă o teorie foarte interesantă, care mi se pare foarte actuală: ei erau de părere că e bine să ai o garderobă simplă, dar totodată, considerau o dovadă de fatuitate să te opui modei, adică să ieși în evidență negând trendul. Idealul lor era simplitatea, desconsiderarea trendului. Asta ca o remarcă la oricine de pe pământul ăsta care crede că că se opune modei purtând o căciulă cu urechi de măgar doar pentru că toată lumea poartă căciuli normale.

Filosofii evului mediu trădează involuntar sentimentele lui Hegel despre religie. E un fan al lui luther. Sincer, nu m-am uitat pe Wikipedia să văd ce religie a avut, dar încă de când analizează argumentul ontologic al existenţei lui Dumnezeu enunţat de Anselm, se vede că omul caută dovezi mai consistente la problema asta. Argumentul e cam aşa:

Dacă aceea ce e atât de mare încât ceva şi mai mare nu poate fi gândit ar fi numai în intelect, atunci aceea decât care nu poate fi gândit ceva mai mare ar fi ceva decât care poate fi gândit ceva mai mare. Ceea ce e atât de mare încât ceva mai mare nu poate fi gândit există atât în intelect, cât şi în realitate”(II 267-268)

Din păcate nu toţi au avut o minte atât de alambicată ca a lui Anselm: despre Albert cel Mare nu comentez nimic, având în vedere că despre el se povestea că însăşi Fecioara Maria l-ar fi îndemnat să filosofeze.

Amintesc doar de curentul idealist al evului mediu, ca exemplu de evoluţie al termenilor. Realismul medieval însemna credinţa că esenţa lucrurilor sunt ideile, în termeni Platonicieni (nu am timp acum să vă povestesc Mitul Peşterii). În fine, realism însemna la vremea aceea exact opusul a ceea ce înseamnă el azi. Realismul afirma că numai ideile despre lucruri, esenţele lor sunt reale, iar idealismul considera că lucrurile în sine sunt reale.  Interesant, nu?

Ce n-am înțeles eu este de ce Hegel îl ia la mișto pe Iulian, arhiepiscopul din Toledo, care se întreba dacă omul înviat la judecata de apoi va mai avea corp. Adică bun, am înțeles că asta nu e filosofie, atunci nu o trata ca și când ar fi. Nu o mai menționa. Revin la marea mea nelămurire: de ce învățătura lui Iisus Hristos, net superioară miturilor platonice, nu este tratată ca o filosofie, iar toate năzbâtiile clericilor medievali sunt considerate filosofie vulgară? Și erau năzbâtii, slavă Domnului: Paschasius Radbertus de pildă se întreba cum ar fi fost Universul dacă Dumnezeu ar putea ști mai multe decât știe. Sau cum ne-am fi înmulțit dacă nu ar fi existat păcatul originar? Evident că Erasmus va râde de el cu întrebări de genul “Cum ar fi putut apărea Dumnezeu în formă de dovleac?” – “Num Deus potuerit suppositare mulierem? Num diabolum? Num asinum? Num curcubitam?”(II 291)

E drept că acea epocă îl căuta pe Iisus Hristos în toate, îi căuta urmele de pași și mormântul, iar din această pornire ideea despre om a ajuns într-o negură obscură, dar Hegel, dincolo de principiile reci ale filosofiei, nu mai vede nimic. El însuși trăiește într-o epocă limitată în domeniul cunoașterii stiințifice, și mai ales în domeniul cunoașterii spiritului uman. Pentru că dincolo de “eu=eu”, lui Hegel nu-I va mai fid at să cunoască ceva.

Primul pas de la acest soi de obscurantism medieval superstițios la puțin curaj iluminist îl va face Giordano Bruno, pentru că pur și simplu el și cu Vanini îl vor scoate pe Aristotel de la naftalină.

Foarte interesantă este remarca lui Hegel cu privire la Newton: el susține că știința adoptă determinații în chip necugetat, fără să se intereseze de adevăratele cauze. Să fim serioși: și filosofia face altceva?

Prelegerile lui Hegel despre filosofie o să vedeţi că graviteză în jurul termenului  de „νους”, adică intelectul. Din punctul de vedere al lui Hegel filosofia trebuie într-un fel sau altul să trateze o problemă legată de intelect: în primul rând pentru că omul se deosebeşte de celelalte fiinţe prin raţiune, şi în al doilea rând pentru că știm de la Aristotel că în orice societate dezvoltată pe plan tehnic, care asigură un nivel de trai stabil, intelectul începe în sfârșit să devină o grijă. Aşadar, un neam de primitivi nu poate filosofa. Teoria este mai mult decât demonstrabilă, având în vedere faptul că spiritele cele mai originale în analizarea intelectului şi-au făcut veacul în ţări foarte civilizate. Iar pe meleagurile autohtone, acea mână de filosofi care au făcut cinste ţărişoarei au scris şi au trăit în singura epocă de dezvoltare a acestei ţări.

Revenind la intelect, problema este fundamental aceeaşi: încercarea de autocunoaştere.  De la antici şi până la Kant, filosofii au spus în feluri diferite aceleaşi lucruri.

De exemplu, ştiţi probabil despre Kant și despre propozițiile lui: pe de-o parte el spune că există propozițiile analitice apriorice, adică cele independente de orice tip de experiență, de tip raționalist, care, din păcate nu adaugă informație suplimentară: sunt tautologice, pentru că toate caracteristicile predicației sunt incluse în subiect. Sunt genul de propoziții pe care le spun prezentatorele de televiziune, gen, “Mâine va ploua, deci va fi apă” sau “E un celibatar necăsătorit”. Pe de altă parte, sunt propozițiile sintetice aposteriorice, care deși se produc în urma unei experiențe, au necesitate limitată. Gen “Unele metale ruginesc” – bun, dar asta nu e o lege universal valabilă, pentru că mai există și alte metale, care nu ruginesc. Kant spune că în matematica pură există propoziții sintetice apriorice – adică lărgesc cunoașterea fără a apela la experiență, având universalitate și necesitate absolută. Gen “2+3=5” : din această operație aflăm ceva nou, folosind termini apriorici: nu e nevoie să experimentăm că 2 și cu 3 face 5, dar 2+3 este o operație care aduce un nivel de cunoaștere nou.

La nivel filosofic teoria lui Kant va fi perfecționată de Fichte, care va spune “eu=eu”.

Desigur, la prima vede afirmația pare tautologică, dar „eu” din prima afirmație este diferit de al doilea „eu”, deoarece al doilea „eu” conține informațiile primului termen plus nivelul de autoobiectivare ce l-a determinat pe al doilea. Nu e asta sinonim cu celebrul “Cunoaște-te pe tine însuți”, porunca oracolului din Delfi?

Veți vedea că încă din introducere, Hegel pune un mare preț pe convingerile personale ale filosofilor. Din punctul lui de vedere părerile nu sunt filosofie, ci doar convingerile, asta pentru că o convingere are un fundament mult mai rațional decât o părere. Asta se întâmpla la vremea lui.  Acuma, e valabil dictonul lui Larry Flint: “Părerile sunt ca găoazele. Fiecare are una” – în plus, nimeni nu mai crede în fundamental rațional al intelectului.

Anunțuri