O istorie a anticomunismului: Ion Gavrilă Ogoranu (partea a II a)

Când bate vântul în munți, de se cutremură și șuieră stâncile, uneori se năpustește asupra unui picior de brad cu atâta înverșunare și îi răstoarnă cu răgăliile în sus sau îi frânge când pământul este înghețat, încât, în răgazul a câtorva minute o pădure de brad mândră e la pământ.

Uneori, unde și unde, câte un brad, cine știe prin ce minune a întâmplării, rămâne în picioare.

Dacă acel brad ar avea conștiința existenței sale, ar fi tentat să creadă că a avut noroc, față de frații săi uciși într-o clipită. Și poate se mângâie că a supraviețuit. Nu știe că-l așteaptă o soartă mult mai tristă decât a fraților săi căzuți.

Rănile formate din iziturile celorlalți în cădere, nu se vor vindeca. Se vor umple cu lacrimi de rășină, limpezi ca roua, care apoi se vor îngălbeni, trecând prin nuanța chihlimbarului, apoi se vor înnegri și vor cădea o dată cu scoarța mâncată de carii și lovită de ciocănitori.

Ramurile rupte ce i-au rămas nu se vor reface. Vor supraviețui un timp cu cetină săracă, apoi se vor usca pe rand, arătând ca niște mâini uscate, de slăbănog. Păsări de noapte, așezate pe ele, vor cobi un bluestem asupra cuprinsului pădurii.

Carii, groparii pădurilor se vor înșuruba în lemnul încă viu, lovind cu sunet de ceasornic mereu și mereu, ca gândurile triste decurgând din nerge amintiri. Viespile cu fierăstrău îi vor pistruia lemnul lipsit de coajă.

Va rămâne an de an tot mai golaș, până va muri în picioare, dăinuind un schelet sur în lărgimea pădurii, asemeni uni coșmar. Jos, mușchiul va acoperi treptat trunchiurile putrezite ale brazilor căzuți; încet, o pădure nouă se va ridica peste ei. Va cădea și el peste un răstimp de ani, ros la rădăcină de putregai și de întrebări chinuitoare fără răspuns și, în cădere, îi va răsuna lemnul uscate, cu sunet prelung de toacă spartă și va rămâne încă o vreme căzut în pădurea tânără, uscat, neștiut, neplâns și neînțeles” (198)

Pentru pădurea tânără din povestea de mai sus, adică pentru cei născuți după anii ’90, istoria lui Ion Gavrilă Ogoranu este de-a dreptul un roman SF.

O civilizație de țărani, obișnuiți cu viața la sat și paradoxal… mulțumiți de traiul pe care îl aveau, este exterminată de o altă civilizație, orășeească și securistă. P’asta orășenească o știm, slavă Domnului. Dacă ați văzut filmul “Șapte ani în Tibet” (vă zic de ăsta că e cu Brad Pitt), o să vedeși cum vechea civilizație a tibetanilor este căsăpită de comuniști. E… cam la fel a fost cu românii, doar că noi eram mai ciobani, și nu purtam cu mândrie chelia.

Majoritatea dintre noi trăim azi cu convingerea că socialismul a fost un sistem pe care românii l-au acceptat stoici cu o atitudine mioritică. De fapt, nu a fost așa. Cel puțin nu așa a fost în toate cazurile.

Marele proces al luptătorilor din munți este că erau legionari. Adică, e clar că dacă nu erau roșii, atunci erau musai verzi. Dacă nu erau verzi, nu plecau în munți, cel mult mureau în pușcării. Mda… interesantă viziune asupra vieții. E interesant totuși că legionarii care au ucis evrei nu au luptat în munți împotriva comunismului, și cei care au luptat în munți împotriva comunismului vă bag eu mâna-n foc că nu au ucis evrei. Dar e o legendă perpetuată vreme de cincizeci de ani, și e greu să te lași de fumat după atâta amar de vreme. Avem un Zelea-Codreanu care nu a luptat în munți, și un alt mare legionar, favoritul meu dealtfel, torționarul de la Pitești, Țurcanu, care a fost, tehnic vobind, un securist remarcabil. Ideea era că cine vrea să fie jigodie, se face jigodie în orice sistem politic, iar la fel e și în cazul eroilor.

De exemplu, securitatea era fascinată de faptul că ideile lui Ogoranu despre agricultură se potriveau de minune sistemul socialist. Asta nu însemna că Ogoranu nu mai este un “bandit”.

România poemelor epice, a literaturii filosofice, România aceea ideală unită la 1918 a fost din păcate iremediabil ucisă.  Știu ce zic: unele popoare au puterea de a învia, dar România nu mai are această putere.

Important este că “niște băieți”, cu idei absolute nebunești pentru noi, cei ce trăim azi, având în vedere faptul cî își iubeau familiile și țara, chiar au crezut că vor veni americanii și ne vor scăpa de jugul stalinist. Ce s-a întâmplat după aceea, nu mai trebuie să știm: important e să ne curgă scuipat din gură la discursurile piperate cu înjurături ale diferiților politicieni dacă se poate cât mai proști și ei, cu atât mai bine.

Problema este că Rezistența din Munți nu avea nici o șansă: cine trecea granița era trădat de vecini. Cine venea acasă era trădat de rude. Cine mergea la stână, era trădat de ciobani. Cine mergea în sat, dacă nu era trădat de săteni, era trădat de nevestele acestora. Cine fugea ca prin minune în America, se înrorcea parașutat în munți și era așteptat de securitate, pentru că americanii respectau cu strictețe tratatul de la Yalta, și da… trădau și ei cum puteau mai bine un român. În Bronx dacă fugeai, printre negri, Securitatea ar fi aflat oricum de tine.

În fond, Lenin a recunoscut că a cumpărat de la capitaliști cu redeure chiar și funia cu ajutorul căreia i-a spânzurat.

De la un punct încolo, treaba devenea absurdă: cine nu trăda, risca să fie trădat că nu vrea să trădeze, așa că unii trădători doar se făceau că trădează (însuși Ogoranu va trece prin asta). Asemeni lui Schindler, sunt mulți cu dosar de securist, dar despre care nu vom ști niciodată cât au fost de vinovați.

Unii securiști cunoșteau viața urmăriților mai bine decât însuși urmăriții: colonelul Nagy știa că Ogoranu figura în acte că se născuse în Iași-Făgăraș, nu în Gura-Văii, detaliu pe care însuși Ogoranu nu-l știa. Securiști tineri, care când era Ogoranu tânăr aveau numai 2 ani, știau totul despre toți cei ce au luptat în munți. Erau securiști care știau toate cântecele legionare și toate liturghiile, pentru că la Securitate se făceau ore de ortodoxism predate de preoți. (Bună asta, nu?)

Vreo 20 de ani s-a ascuns Ogoranu în casa soției sale, Ana Săbăduș, când la o moară, când prin munți. În tot acest timp Ana Săbăduș primea ziare cu știri confecționate special pentru ea, în speranța că citindu-le, Ogoranu va ieși din ascunzătoare. Când în sfârșit l-au prins, pentru că nu-l mai puteau ucide, au încercat să-l iradieze în speranța că în scurt timp va muri de cancer.

Iar Ogoranu nu a fost singurul: pe mine unul, m-a impresionat destinul croitorului Ion Cristian din Ucea de Sus, orfan de ambii părinți pe care Ogoranu zice că “l-au făcut păcatele legionar”, apoi a luptat voluntar pe front în Basarabia. A fost bătut prin închisori atât de tare încât a ajuns să repete “Domnule colonel, Iisus mi-a poruncit să îmbrac pe cel gol, și eu așa am făcut. Făceți cu mine ce vreți”.

Și încă ceva: chiar sunt foarte curios, că azi e foarte cool să te dai fotograf, dacă știe vreunul dintre artiștii ăștia cine a fost și cum a sfârșit Samoilă Mârza.

În țara noastră sunt mai multe cozi de topor decât topoare.”(215)

Comunismul a murit de bătrânețe: s-a născut, a evoluat, a  îmbătrânit și a crăpat. Nu a fost hăituit de vreo dizidență, pur și simplu s-a autoanihilat: s-a trădat singur. Numărul non-securiștilor, adică al oamenilor care să poată fi trădați, s-a împuținat simțitor. Generația anilor ’50 a fost ucisă, iar mișcarea Goma trimisă peste hotare (fiecare dicatator cu metoda lui). Nemaiavând pe cine să trădeze, securiștii s-au trădat între ei.

Da, e greu să înțelegi după ce ai trecut prin atâtea de ce se roagă tinerii la biserică pentru sufletul lui Michael Jackson. Mă bucur că nu mai trăiește să-i vadă pe politicienii de azi. Adevărul este că marea deziluzie abia acum o trăiesc toți aceia ce au suferit în comunism. L drept vorbind, de ce a fost nevoie să reziste? Nu puteau mai bine să se înregimenteze? Un creier spălat e un creier curat, ce nevoie ai de circumvoluțiuni?

Dacă cineva vrea să afle care a fost și este cea mai mare durere a celor ce au luptat împoriva comunismului, să știe că aceasta a fost și este conștiința faptului că, în timp ce tu îți jertfești tinerețea, sănătatea, familia, viața pentru neam și țară, acei pentru care tu le faci pe toate acestea, își doresc și-ți fac cel mai mare rău posibil”(336)

1 comentariu

Comentariile nu sunt permise.