Andrè Comte-Sponville – Mic tratat al marilor virtuți

Dacă Immanuel Kant credea că morala pote duce la religie, iar religia este o formă superioară moralității, veți vedea că pentru Sponville morala ține locul dragostei, și duce la dragoste: “Pe această cale, iubirea ne hărăzește moralei și ne eliberează de ea…” își concluzionează el tratatul.  Cu alte cuvinte, puteți considera morala un soi de înlocuitor al sentimentelor: dacă nu simți când e cazul să fii  curajos, citești un filosof, dacă nu știi când să fii generos, studiezi niște tratate, te antrenezi mental, cum ai face exerciții pentru bicepși.

În prefața cărții, multstimatul Vasile Morar remarcă faptul că virtutea presupune “memorie”, adică să reții ce ai făcut, ca să ai ce analiza. Bun, deci țopârlanului de București trebuie să i se administreze într-o primă fază o doză zdravănă de lecitină.

Nu știm să iubim, dar ne prefacem, și numim aceasta morală. Copiii își imită părinții, care îi imită și ei pe ai lor… Lumea este u teatru, viața este o comedie, în care totuși nu reușesc toate rolurile, și nici un au succes toți actorii. Înțelepciunea lui Shakespeare: morala este o comedie, dar nu există comedie bună fără morală. Ce poate fi mai serios, mai moral decât râsul sau plânsul? Ne prefacem, dar acesta nu e un joc: regulile pe care le respectăm sunt menite nu să ne distreze, ci să ne formeze, în bine sau în rău. Jucăm un rol, ce-i drept, dar este propriul nostru rol, este viața noastră, este evoluția noastră. Nimic nu este aici arbitrar sau contingent.”(107)

Începi cu politețea, care chiar dacă e doar de fațadă, tot e mai bună decât nimic.  De exemplu, eu am un șef care vrea să intru pe ușă la servici la ora 8 fix. Cu toții trăim viața asta, și e politicos să nu întârziem. Binențeles, la fel de politicos este să ni se acorde sfertul de oră academic. E politicos să te gândești că angajatul se poate într-o zi să nu prindă tramvaiul,metroul, sau să intervină ceva ce poate rezolva într-un sfert de oră.  Dacă nu te gândești, și cu un ton ironic ceri la cinci minute de întârziere să nu se mai repete fapta înseamnă că ești nepoliticos, ergo nesimțit, ergo insensibil, ergo bou.

Quod erat demonstrandum mihi patronem bovis est. Asta ca să nu mai bat câmpii cu iertarea, care este și ea o virtute.

Compasiunea este contrariul cruzimii, care se bucură de suferințele altuia, și al egoismului, căruia nu-i pasă de cei de alături”(117) Și mai dureros pentru egoiștii nesimțiți este faptul că nu poți fi iertător cu o eroare. Jankelevitch consideră socratică afirmația lui Iisus, “Iartă-i Doamne, căci nu știu ce fac”. Când nu știi ce faci, este o eroare, deci nici măcar nu se pune problema iertării. A accepta scuzele unei erori, e o dovadă tot de politețe. De exemplu când partenerul o calcă pe picior pe biata fată la dans. El își cere scuze, eaa acceptă – este un schimb de politețuri. Desigur anumite erori  pot fi fatale, poți omorâ un om din greșeală, și atunci nu poți să speri decât la iertare. Iertarea itervine acolo unde nu mai poți înețelege cauzele răului, acolo unde nu mai poți empatiza cu cel de lângă tine, acolo unde nu ai nici un motiv rațional de a fi de acord cu cel ce ți-a greșit. Acolo unde intervine înțelegerea, nu se mai pune problema iertării.

E greu să-i înțelegi însă pe cei ce te-au torturat la Auschwitz sau la Pitești. Aici trebuie să te ajute și căința criminalului. Iisus ne spune să întoarcem obrazul pentru cealaltă palmă, dar tot el ne învață să nu aruncăm nestemate la porci.

Dacă este să dăm crezare tradiției, Iisus Christos și Sfântul Ștefan au dat dovadă de acest fel de iertare dintru începuturi, și fără condiții; de iertarea care nu așteaptă ca omul cel rău să fie mai puțin rău (fiindcă, în acest caz, ar regreta că a fost rău) pentru a-l ierta; de iertarea care este cu adevărat un dar, nu un troc (iertarea în schimbul pocăinței); de iertarea necondiționată; de iertarea în pierdere, dacă vreți, dar care este cea mai mare și, poate, singura victorie împotriva urii; de iertarea care nu uită, dar înțelege; de iertarea care nu renunță nici la luptă, nici la pace, nici la sine și nici la celălalt, nici la luciditate, nici la mizericordie. Asemenea exemple ne depășesc, de acord, ceea ce nu le împiedică să ne lumineze.

În fine, dacă nu poți ierta foarte repede, fii cumpătat și gândește. Cumpătarea este și ea o virtute:

Nu corpul este cel imposibil de satisfăcut. Nelimitarea dorințelor, cea care ne dă insatisfacție și nefericire, nu este decât o  boală a imaginației. Avem visuri mai mari decât puterile noastre, și-i reproșăm propriului trup, în mod absurd, micimea. Înțeleptul “pune stavilă dorinței, ca și temerilor”; aceastea sunt limitele corpului și ale cumpătării. Necumpătații, însă, le disprețuiesc și vor să le depășească. Nu le mai este foame?  Se forțează să vomite. Nu le mai este sete? Câteva alune sărate, sau chiar niște alcool, și problema s-a rezolvat. Nu mai au chef să facă dragoste? Pentru asta există, doar, revistele pornografice!

Există oameni care îl consideră pe Becali de exemplu, virtuos prin gesturile de caritate creștină. Puricii-l pupă-n dos și alte fețe bisericești cu tot felul de cruci îl onorează. Stanislas Breton spune de exemplu că operele de caritate sunt “fărâmituri aruncate de la masa bogatului”. “A face opere e caritate înseamnă, față de caritate, ceea ce înseamnă a face dragoste, comparativ cu dragostea” . Este deseori apreciat pentru simplitatea sa…

Omul simplu nu își pune probleme, nu se contemplă, nu se ia in seamă. Nu se laudă și nu se disprețuiește. El este pur și simplu ceea ce este, fără ocolișuri, fără căutări, sau mai degrabă – deoarece a fi i se pare un cuvânt prea mare pentru o existență așa măruntă – face ceea ce face, așa cum face fiecare dintre noi, dar fără să vadă în aceasta subiect de discuție, de comentarii sau de reflecție. […] Simplitatea nu este o virtute care să se adauge existenței, ci este existența însăși, căreia nu i se mai adaugă nimic. Ea este astfel, cea mai ușoară dintre virtuți, cea mai transparentă și cea mai rară. Este contrariul literaturii: viață fără fraze și fără minciuni, fără exagerări, fără grandilocvență.

Simplitatea dă  valoare  generozității. Vorbind de ele ca virtuți, un gest de generozitate este cu atât mai virtuos cu cât e făcut mai simplu, fără a-ți umili semenul aflat în nevoie sau semenul incapabil de generozitate.

După ce am devenit cât de cât oameni, și nu ne mai curge scuipat din gură, ne putem pune probleme fundamentale: merită să moară un om pentru binele celorlalți? Nu, pentru că astfel ar fi negată noțiunea de dreptate și adevăr, iar virtutea este mereu în slujba adevărului și a dreptății. Nu e virtute curajul de a ucide oameni. Nu e virtuoasă prudența hoțului. Acestea sunt doar talente (știm asta de la Kant).

Apoi, e bine să spui adevărul Securității când un luptător anticomunist se ascunde la tine în casă? Kant ar fi zis că din punct de vedere moral în acest caz așa ar fi corect. Sponville remarcă faptul că pe timpul lui Kant nu existau lagăre de concentrare. Din această cauză iubirea e superioară moralității, căci trebuie să rămânem fideli adevărului sntimentelor, mai degrabă decât celui rațional. Este adevărat așadar că dacă te sună un prieten și îți spune că a omorât un om, dacă și tu îi ești prieten, primul lucru pe care îl vei întreba va fi dacă aascuns cadavrul.

Pentru că, din punctul de vedere al moralității, virtuțile sunt necesare doar atunci când lipsește dragostea”(295)