Charles Dickens – Povestiri

Uf, rece, rece, înspăimântătoare moarte! Tu îţi poţi ridica aici altarul, înconjurându-l cu toate spaimele de care dispui, pentru că eşti pe tărâmul tău. Dar când e o fiinţă iubită, respectată şi cinstită, nu te poţi servi de un fir de păr în vederea scopurilor tale, nici nu-i poţi  face respingătoare vreo trăsătură. Nu e atât faptul că mâna aceea va recădea grea, când i se va da drumul; că inima şi pulsul nu vor mai bateş ci faptul că mâna asta a fost altădată deschisă, generoasă, cinstităş că inima asta a fost curajoasă, cală, onestă şi bună, că ea era o adevărată inimă de om şi bătea în pieptul acesta. Loveşte, loveşte moarte necruţătoare! Loviturile tale sunt zadarnice. Tu vei vedea ţâşnind din rănile sale faptele lui bune, cinstea vieţii lui trecătoare”[72/73]

 

Napoleon avea o problemă cu gloria: „Gloria e trecătoare, dar anonimatul e etern”, spunea el. Sincer să fiu, cred că depinde de glorie. Gloria nemernicilor şi a scârnăviilor evident că este trecătoare. Dacă aştepţi munţi de glorie de pe urma faptului că ai fost preşedintele României, chiar şi zece ani la rând, evident că te pişi pe ea de glorie.  

Dacă eşti însă ceva mai înţelept decât o ceapă, şi eşti un om altruist, ducând o viaţă asemănătoare cu aceea a unui sfânt, evident că termenul glorie capătă brusc alte sensuri.

Ideea e că eşti în căutarea uznui mod eficient de a îţi bate joc de moarte, şi la drept vorbind, e greu să râzi de ea. Singura care fac asta sunt sfinţii şi filantropii de bună credinţă. Eu niciodată n-o să-mi permit să râd de moarte, dar părintele Arsenie Papacioc de pildă, a făcut asta. După o viaţă în slujba lui Dumnezeu, în care s-a străduit să ajute cât mai mulţi oameni, când a murit, noţiunea de moarte a devenit penibilă. „Păi cum surato, iei dintre noi aşa un om?”.

Când vorbesc de „sfinţi” nu mă refer strict la ortodoxism, la fel de bine îl pot da de exemplu pe Papa Ioan Paul. Păi omul ălacând a murit, a făcut moartea să pară penibilă. Părea că spune „Ai venit şi tu? Bine… şi eu ce să-ţi fac?”

Ideea e că Moartea face mişto numai de oamenii meschini, egoişti, ignoranţi, ca mine, ca tine şi ca alţi o sută, o mie, un miliard de utilizatori de net şi nu numai. Când dă însă de un om altruist, ale cărui fapte bune sunt regretate, indiferent de convigerile religioase, Moartea va fi îngenuncheată.

Cam asta e ideea „Colindului de Crăciun” al lui Dickens:

E greu să-ţi aşterni un sicriu decent. Puţini reuşesc asta. E dificil să fii atât de altruist încât în ziua celui din urmă suflu, lumea să spună „Ce nedreptate!”. În ziua aceea nu va mai conta că trupul e pieritor, ci că ţi-a fost „păstrată vie amintirea”.

Scrooge e un paradox… sau mai bine zis e arhetipul căinţei: din rău devine bun, de la egoism trece la altruism, îşi împarte averea săracilor ş păseşte spre mântuire aseeni fiului risipitor. Să ni-l imaginăm însă pe Scrooge un altruist aprioric, adică fără nici un gând de înavuţire: în cazul ăsta ce avere ar mai fi avut de împărţit?

Ideea ar fi că e frumos să împarţi bogăţii, dar cum fac şi eu rost de o bogăţie cât de mică, fie ea menită împărţelii?!

Să admitem că m o fire altruistă, şi ajut pe cine pot cu ce am. Rezultatul cel mai feicit ar fi o băbuţă de 90 de ani care va plânge la căpătâiul meu. Cum să ţi se păstreze vie amintirea cu un salariu mediu pe economie? Poate că fac eu prost nişte calcule…

Povestirile lui Dickens au ceva dantesc: în toate se trece de la infern la rai via purgatoriu.

Johnny Perrzbingle crede că soţia îl înşeală („Greierul Casei”), se hotărăşte să o ierte, apoi află că soţia de fapt nu l-a înşelat niciodată, ba din contră, îl iubeşte mai mult ca niciodată. Terrz Veck (din „Clopotele”), puţin asemănător lui Scrooge, în urma unei vedenii se hotărăşte să-şi lase fiica să se căsătorească di dragoste cu alesul inimii. Promisă de soţie lui Alfred, Marion fuge de acasă vreme de şase ani în care nu se mai ştie nimic despre ea, pentru a-i permite surorii sale, Grace, şi lui Alfred să-şi dea frîu liber sentimentelor de iubire pe care le nutreau unul pentru celălalt.

Chimistul Radlaw, o relativ nefericită varinată a lui Faust îi cere Fantomei să uite momentele de tristeţe şi să poată transfera acest  stranu dar şi celor din jur. După ce îşi înţelege greşeala, e salvat de femeia iubită.

Cine a citit teoriile despre teatru ale lui Dante, se va convinge că am dreptate: povestire lui Dickens sunt un drum de la Infern la Paradis, a cărui frumuseţe rezidă în însăşi substanţa sa.