Boris Vian – Spuma zilelor

Eu unul nu cred că ăsta este „cel mai sfâşietor” roman de dragoste al literaturii contemporane, aşa cum susţine cică Raymond Queneau.

Dar este într-adevăr, foarte trist. Povestea e simplă: doi tineri se căsătoresc, ea se îmbolnăveşte şi moare. Frumos şi sfâşietor e restul: paraclismerul care săvârşete liturghiile, şoricelul care în cele din urmă îşi aşează capul între colţii pisicii aşteptând ca cineva să o calce pe coadă, şi groteştii nuferi care nu se opresc din crescut în sânul lui Chloe.

Da, cartea are ceva din savoarea lui Duke Ellington, şi cred că melodia „Chloe” este cheia de înţelegere a acestui roman. Nu ştiu să vă spun dacă e suprarealistă sau absurdă acţiunea: o puteţi lua oricum. Cert este că sunt numai două şanse: fie o să vă placă, fie nu o să suportaţi deloc povestea acestui cuplu care se mută într-un palat ce se transformă treptat în bojdeucă. Mda… e destul de reprezentativă imaginea…

Vă transcru deci nişte fragmente care mi-au atras atenţia:

– Ce ştii să faci? Întreabă directorul
– Am învăţat primele noţiuni… spuse Colin.
– Vreau să spun, spuse directorul, cum îţi petreci timpul?
– Cea mai mare parte a timpului încerc să-l împiedic să treacă.
[…]
– Noi, trase clonculzia directorul, nu putem sub nici o formă să angajăm un trântor!…
– Mai ales dacă n-avem ce să-i dăm de lucru… spuse directorul adjunct.
– E absolut ilogic, spuse Colin asurzit de vocile lor de birou.
– Ce vezi ilogic aici? Întreabă directorul.
– Fiindcă, spuse Colin, ce trebuie să-i dai de făcut unui trântor exact asta este,să nu facă nimic.
– Aha, zise directorul adjunct, deci urmăreşti să-i iei locul directorului?

– Aşa e viaţa, spuse anticarul. Nu se poate să-ţi meargă totdeauna bine.
– Dar ar putea să nu-ţi meargă totdeauna rău, spuse Colin