Terry Pratchett şi Neil Gaiman – Good Omens

Deci nu pot să-i spun „Semne bune”! Sună ca dracu.

Cartea se vrea o parodie, dar nu prea îi iese. În primul rând pentru că Pratchett nu este un tip foarte inventiv când vine vorba de comicul de situaţie, asta a pot spune după vreo cinci lecturi de Discworld. El se axează mai mult pe limbaj. Singurul lui personaj situaţional cu adevărat comic este barbarul ăla boşorog, pe nume Cohen, din „Lumina fantastică”.

În „Good omens” toate personajele Apocalipsei sunt neschimbate: Îngerul care e înger, Diavolul care e diavol, antihristul despre care, evident, nimeni nu ştie cine e, şi tot aşa. Sincer, până şi „Constantine” mi se pare mai tare, măcar acolo îngerul Gabriel de la care ai nişte pretenţii se dovedeşte a fi un trădător.

Că într-o zi vom renunţa la a mai crede în „cavalerii Apocalipsului”, şi vom face din ei nişte „motociclişti ai Apocalipsului”, sicer să fiu nu mi se pare o idee aşa haioasă, cât mai degrabă firească. Hai să râdem că mâncăm cu furculiţa, şi nu mai mâncăm cu mâna!  Sunt convins că artificiul ăsta a fost inspiraţia lui Gaiman, după ce a scos capul din raftul de BD-uri cu Ghostrider.

Personajele nu au substanţă, nu sunt implicate în acţiune… totul e demonstrativ şi menit să te facă să râzi, ca într-o comedie scrisă de un elev de clasa a doua. Deliciul cărţii sunt comentariile, gen „era trist că vine Apocalipsa, pentru că-i murea căţelul, şi ţinea la căţelul lui”, sau „a fost arsă pe rug de mulţime, pentru că asta făcea mulţimea pe vremea aia”.

Sincer, mă aşteptam la mai mult de la ceea ce se vrea a fi prima carte parodică despre Apocalipsă. Deşi, e limpede că dacă e prima, nu e şi cea mai bună!