Stieg Larsson – Fata care s-a jucat cu focul

Mie unul personajul Lisbeth Salander mi se pare un pic forţat. Mikael  Blomkvist întruchipează tipologia nordicului modern, şi da, mi se pare o sursă de inspiraţie inepuizabilă pentru noul val de scriitori de romane poliţiste. Îmi place că nu e neverosimil de inteligent (gen Poirot), nu e nici poliţistul „dezvăluie-tot”, (gen Maigret) şi nici nu îşi asumă virtuţi eroice.

Lisebeth Salander are un aer emo-gotico-justiţiar care mie unul mi se pare cam forţat. Taică’su e rus, şi era un băiat rău cu maică-sa, ea e un geniu al informaticii, dar majoritatea oamenilor o cred retardată, e lesbiană, rockeriţă, trecută prin multe experienţe sexuale frutrante, rea cu ăia răi, indiferentă cu ăia bunii – hai să fim serioşi… tipa asta le are pe toate?

Stau mult şi mă gândesc de ce o fi vrut Larsson să creeze un protagonist aşa cum e Lisbeth Salander. O să-mi spuneţi că a vrut să arate că în spatele chipului aparent hidos al unui om există un suflet „absolut special”. Mda…  e adevărat, dar nu ştiu de ce tot mă plictiseşte fătuca asta! Are o fire atât de grosieră, atât de fals violentă şi frustrantă, încât din punctul meu de vedere ajunge să fie o Andreea Marin a „sex, drugs & rock’n roll”-ului. Undeva ar trebui să fie mai fireşti lucrurile ce o caracterizează: bă, măcar nu îi face pe ceilalţi să o creadă retardată! Sau, nu ştiu… las-o să fie bună cu ăia bunii, nu doar indiferentă. Sau dacă e lesbiană, las-o dracu’ lesbiană, să ştie toată lumea că e aşa, n-o mai cupla cu bărbaţi.

Sincer să fiu, cred că nu e indicat ca un scriitor bărbat să inventeze un personaj feminin cu orientările sexuale ale Lesbosu-ului. Tot timpul e tentat să o aducă pe biata fată la un sex normal.

Cât despre teoria care văd că au preluat-o de pe Wikipedia şi nişte comentatori români, cum că autorul ar fi fost ucis pentru că a tratat probleme politice în cărţile sale, acuzând vezi-Doamne persoane influente, iarăşi vă zic: să fim serioşi! Să nu ne întoarcem la cazuri de genul „Kubrick şi Eyes wide shut” – nu e Larsson primul care a scris romane despre senatori corupţi şi prostituţie!

Şi dacă vă întrebaţi de ce am scris despre romanul ăsta, şi nu despre „Bărbaţi care urăsc femeile”, vă spun că asta e cartea care l-a făcut de fapt celebru pe autor, nu primul volum din serie. E un paradox, ştiu, dar al doilea volum a fost tradus în cele mai multe limbi.