Asfa Wossen Asserate – Bunele maniere (mic tratat de supravieţuire în societate)

De fapt la ce folosesc manierele? Dacă porneşti de la premisa că sunt o formă de respectare a tradiţiei mi se pare că greşeşti incontestabil. Cred că e vorba mai degrabă de respectul reciproc, şi de o formă mai uşoară de convieţuire. Şi ce îmi place la cartea asta e că să străduieşte să nu aibe nimic dogmatic.

În primul rând trebuie să înţelegem că manierele au la rândul lor diferite… maniere. Ceea ce într-o societate poate fi apreciat, în alta poate fi detestat. De exemplu, în China precomunistă era o onoare ca la masă să se râgâie sau să aibe loc flatulaţii. Fă asta la o masă de restaurant din Franţa şi lumea o să creadă că eşti un adevărat nesimţit.

Din păcate, puţini teoreticieni ai manierelor recunosc faptul că totul e relativ la mediul social, iar Asfa Wossen Asserate, făcănd parte dintr-o familie cu tradiţie regalistă din Etiopia, oricât s-ar strădui să-şi şteargă din memorie prejudecăţile, nu reuşeşte să o facă întotdeauna.

O să continui cu tot cu un exemplu din experienţa personală. În „Codul bunelor maniere” al Aureliei Marinescu, apărut pare-mi-se la Humanitas scrie că nu este frumos să zici „noroc” unui om care strănută, pentru că astfel atragi atenţia asupra faptului că nu s-a îngrijit de sănătate. Sincer să fiu, acelaşi lucru l-am auzit şi de la profesoara de biologie din clasa a X-a, pe care la vremea aceea am considerat-o uşor sărită de pe fix.

De fapt, maniera este corectă, sau mai exact a fost corectă şi binevenită. O analiză antropologică însă este mai binevenită pentru a înţelege de ce acum e nefioresc să nu spui „noroc” unui om care strănută.

Gândiţi-vă de pildă că până la la începutul secolului XIX, noţunea de intimitate avea un alt înţeles. Asserate însuşi remarcă faptul că pe vremea când locuinţele nu aveau încălzire proprie, oamenilor le era mai greu să trăiască absolut singuri. Cavelerii medievali aveau de obicei un scutier, cu care noaptea se băgau în pat, pentru a-şi ţine de cald unul altuia. La curtea lui Ludovic se mergea la o toaletă portabilă ţinută în casă, iar regele era şters la fund de un servitor, dacă vă vine să credeţi. (vedeţi filmul „Vatel”) Lăsând deoparte faptul că atunci era o ruşine pentru un rege să se şteragă singur la fund, iar acuma este absolut revoltător ca cineva să stea cu hârtia la fundul tău plin de rahat şi să te şteargă (numai Pascal Bruckner probabil mai găseşte chestia asta incitantă), mai este un aspect: dacă atunci lumea nu prea avea intimitate, acum o are din belşug. Dacă atunci noţiunile medicale erau sărace, iar cele mai minuţioase analize se făceau gustând urină, acum lumea, chiar dacă vă vine greu să credeţi, a mai evoluat un pic. Dacă exita o vreme când se credea că un strănut înseamnă boală, era firesc să nu atragi atenţia asupra acestui fapt. Dar în plin secol XX, când se ştie că un strănut poate fi provocat chiar şi de un firicel de praf, sau de o adiere de vânt rebelă, este penibil să mai susţii vechea manieră ca fiind normală.

 

Asserate observă faptul că manierele provin din religie, şi este adevărat. Dar să nu uităm că fiecare mare epocă îşi redefineşte valorile religioase, chiar dacă ele sunt subsumate aceleiaşi credinţe. Acum un secol homosexualii nu erau lăsaţi să intre în biserică sub nici o formă. Acuma lucrurile au început să se mai schimbe.

Să mai zic oare că pe plan mondial are loc o remitologizare generală a valorilor culturale? Nu o să mă credeţi, e firesc. La fiecare două săptămâni americanii vorbesc de apocalipsă. Cărţile şi filmele care se vând cel mai bine sunt fantasy-urile voluminoase cu un limbaj accesibil, menite să atragă consumatorul de cultură într-un univers paralel.Îl ajută să fugăde realitate. „Opiul popoarelor” condamnat de comunişti, abia acum începe să fie consumat: e simplu, direct, plin de virtuţi, şi te ajută să fugi de realitatea apăsătoare.

O carte de 100 de pagini cu maximele lui Blaga nu poate concura cu 2000 de pagini de fugă într-un univers alternativ cu „Turnul întunecat” al lui King.

 

Să luăm pe rând nişte detalii:

Complezenţa continuă să fie binevenită: o persoană complezentă „nu uită cine are alergie la peşte, nici nu va povesti unor părinţi care au probleme cu copilul despre succesele înregistrate de pproprii săi copii”(56) – complezenţa este în mare proporţie înnăscută, sau se educă foarte greu. Este vorba de bunul simţ de a te plia pe cerinţele semenilor. Mie îmi place să-i zic empatie. E vorba de naturaleţea de a şti, de a cunoaşte micile aspecte din viaţa semenilro, şi de a ţine cont de felul în care este cel mai potrivit să tratezi problemele. Se spune de obicei că în teatru trebuie să fii empatic şi firesc. Paradoxal, simbioza dintre empatia de tip artistic şi cea de tip social s-a făcut prin intermediul operei întâi de toate, atunci când Walter Felsenstein le-a cerut cântăreţilor să fie cât mai fireşti pe scenă, în timp ce cântă.

Feminizarea substantivelor de genul masculin e un fenomen care se petrece şi în limba română, nu doar în germană. Avem „doctoriţe, directoare, inginere” graţie unei ample mişcări feministe la nivel mondial. Şi care e de fapt problema? Eu unul am fost mult timp un apărător al gramaticii, dar în ultimul timp mă cam sictireşte povestea asta. Există o academie care ia hotărâri absolut aiuritoare referitoare la limbă, preponderent fără nici o legătură cu realitatea. Multă lume consideră că ştiinţele umaniste sunt mai simple decât ştiinţele reale. Păi dacă tratezi umanismul cu resalism, atunci ai rezolvat toate probleme. Dacă rămâi un grămătic excelent, ai o viaţă uşoară. Limba se transformă în funcţie de sute şi mii de motive, de o varietate imposibil de stabilit matematic. Două exemple vă dau: Alecsandri nu concepea cuvântul „onoare”. Zicea că „onoarea” nu poate fi decât de gen masculin, adică „onor”. S-a bătut cu pumnul în piept degeaba. Analize matematice sau chiar fonetice asupra limbii nu se pot face sub nici o formă, altfel o să ajungem al marea aberaţie amintită de Boia: fraţilor, de unde până când aţi ajuns la concluzia că „Decebalus per Scorillo” înseamnă Decebal, fiul lui Scorillo? Aţi uitat că „notre poule dans votre coul” înseamnă „puii noştrii-n curtea voastră”, şi ambele limbi sunt de origine latină?

Un bărbat cu pungi în mână arată ce-i drept ca dracu’. Dar să vă amintesc că s-au dus vremurile în care exista un servitor care să facă cumpărături? Să înţeleg că acuma sunt manierat dacă-i trântesc în braţe neveste-mii două plase a câte zece kile bucata, reproşându-i „Na, dragă, asta meriţi, dacă n-a vrut să venim cu geamantanul la piaţă”, iar ea să răspundă ca în povestioara plină de tâlc a lui Asserate: „Nu doresc să fiu însoţită de un domn care duce în mână o pungă.”

Ruşinoase sunt acele părţi ale corpului pe care le avem cu toţii. Foarte bună povestioara: profesorii universitari fac nudism pe plajă. Pe lângă eui trec nişte stundente. Toţi îţi pun prosopul în jurul mijocului, doar unul dintre ei şi-l pune în cap spunând: „Gentelmens, în orice caz, pe mine lumea mă recunoaşte după fizionomie

Modestia rămâne cred eu singura virtute care va face faţă oricăror vremuri. Nu pentru că este aprioric admirată, ci pentru că are ca fundament un sentiment religios. Iarăşi o povestiroară bună: „Mă prezint în faţa domniei voastre ca ultimul dintre nasturii de la ultima haină a ultimului dintre lacheii domniei voastre” spune invitatul. „Signore, ultimul nasture, de la ultima livrea a ultimului dintre servitorii mei este un diamant” răspunde gazda, oferind astfel valoare nu numai invitatului, dar ci sie însuşi. Gândi-ţi-vă ce luicruri preţioase avea el în casă dacă servitorii purtau în loc de nasturi diamante!

Plânsul sau suprimarea plânsului e o chestie discutabilă. Eu unul ştiu clar că de durere fizică sau de tristeţe nu mai pot să plâng de câţiva ani. Nu ştiu de ce, dar mă rezum la a îmi schimonosi faţa într-un gest grotesc, cu buzele răsfrânte monstruos şi nu-mi iese o lacrimă. Mi s-a întîmplat să vărs ceva apă la şoricei de bucurie, ce-i drept, şi asta m-a liniştit, confirmându-mi-se faptul că nu am o problemă cu glandele lacrimare, ci cu „bibilica”. Dacă trebuie să plângi la o înmormântare, nu ştiu să vă zic. Unii nu înţeleg nici azi rolul bocitoarelor, alţii mai cred în rolul lor sacru, de a-l ajuta pe cel mort să treacă în lumea celor drepţi. E clar însă că plânsul la comandă e o practică foarte mişto, pe care nu a inventat-o Băsescu, în ciuda faptului că el o foloseşte cel mai des în ţara asta. Şi eu vă întreb acuma? Dacă un politician plânge la comnadă, pentru nişte voturi, de ce mi-ar fi mie interzis să plâng un mort pe care l-am cunoscut? Oricum, mor de curiozitate să ştiu care e preşedintele din Europa Centrală la care face referite Asseraten atunci când dă exemplul unui politician care-şi întreabă asistenţii de cabinet dacă „a făcut impresie bună” după ce tocmai a plâns în direct la un post TV.

Toleranţa religioasă mi se pare absolut necesară. Că ne place sau nu ne place, ţine de maniere să fim toleranţi cu acele convingeri spirituale care nu ne aparţin. Asta, binenţeles, în limita legii şi a siguranţei individuale, să nu se creadă că trebuie să fim toleranţi cu teroriştii sau pedofilii din cine ştie ce mişcare pseudo-yoghină.

Genţile Vuitton sunt articole de lux despre care orice om cu gust ştie că sunt urâte ca dracu. Dintr-o analiză complexă a lui Asserate înţeleg că sunt patru categorii de oameni: 1. cei care nu-şi premit Vuitton, 2. cei care au Vuitton pentru că au auzit ei că e un semn de burghezie, 3. cei care în mod voit nu-şi cumpără Vuitton, ca să nu intre în cloaca burghezilor cu Vuitton, şi cei foarte versaţi, 4. care au Vuitton numai ca să le dea peste nas celor din grupul 3, dar nu le poartă, ca să nu semene cu cei din grupul 2.

 

 

Şi astăzi este valabil faptul că un servitor e imaginea stăpânului. Termenii s-au mai schimbat: avem angajaţi şi patroni… sună mai democratic. Dar esenţa e aceeaşi. Orice angajat dat afară de un patron simbolizează slaba pregătire a patronului. Bine… la români nimeni nu ţine cont de chestia asta, şi d’asta majoritatea patronilor din România sunt nişte imbecili. Există însă şi situaţii excepţionale şi fericite.

Multe din maniere comuniste, exprimate se pare de Karl Kleinschmidt stau la baza actualului model comportamental românesc. În mentalitatea comunistă era interzis să te ridici la intrarea unei femei în cameră, locul pe scaun în mijloacele de transport în comun e considerat o maşinărie a salvării pentru cei bolnavi, acordarea bacşişului este interzisă, şi la fel şi folosirea prieteniilor sau a cumetriilor pentru a face rost de un loc de muncă. Ne place sau nu să recunoaştem, acestea sunt  prerogativele care ne plac atât de mult în teorie, dar care nu au putut fi niciodată aplicate.  Manierele comunismului sunt la fel apetisante şi suculente ca şi comunismul în sine. Probleme e că nu ştiu cum dracu se face că niciodată nu pot fi puse în aplicare. Da, ne-ar plăcea să nu mai fie nevoie să acordăm bacşiş la restaurant dar ne e frică să nu ne trezim mâine cu oflegmă-n mâncare.  Da, considerăm locul în tramvai o maşină a salvării pentru persoanele cu handicap şi mame gravide, dar câteodată mai eşti şi obosit!

Nu mai cred că e nevoie să vorbim de sărutarea mâinii: e un gest din ce în ce mai nefiresc. Cred că trebuie să-l lăsăm rezervat numai îndrăgostiţilor, ca să rupem din el orice sens sau simbol de supunere servilă. Ar trebui să-l trecem la capitolul maniere, ci la dragoste. Serios, e un gest care trebuie să ţină numai de dragoste, fie ea erotică sau religioasă. Ai putea, dacă vrei, să săruţi mâna iubitei, sau a preotului, din dragoste specifică, nu ca manieră, ci pentru că aşa vrei, aşa te simţi împlinit şi aşa îl împlineşti pe cel în faţa căruia te închini. Dar e o chestie de opţiune aici.

Scrisori redatate la calculator cu Bodoni sau cu Roman Antiqua? Scrisorile au murit. Stilul epistolar e amintirea unor erudiţi fanfaroni care nu acceptă că vremea lor a apus. Îmi dau seama că sunt printre ultimii oameni care au mai trimis scrisori în viaţa sa, şi nu ştiu dacă să mă bucur sau nu. La ce îţi trebuie scrisoare într-o epocă a comunicaţiilor nelimitate prin e-mail? Singurele situaţii în care vor continua să fie folosite, vor fi pentru comunicări oficiale, pentru că verba volant, internetus incertus est, scripta manent.

Despre cadouri mai zic ceva, şi am terminat: cică nu trebuie să fie lucruri practice! Poate exista o vreme când era nromal să fie aşa, atunci când casele erau mari şi aveai unde să ţii tot felul de porcărele, de la bibelouri la ouă Faberger, pe vremea când se ofereau cadouri mult mai rar şi de la mult mai puţine persoane decât în ziua de azi, şi în definitiv, pe vremea când a oferi un cadou era în mod cert o obligaţie. Astăzi însă cadourile se fac în două situaţii: din obligaţie, ca pe vremuri, caz în care evident că vei cumpăra ceva inutil, pentru că nu cunoşti gusturile persoanei respective, şi din simpatie, când cunoşti persoana, ştii de ce are nevoie, şi îi iei acel lucru. Ar trebui ca teoreticienii manierelor să priceapă o dată pentru totdeauna că nu poţi emite judecăţi de valoare universală atunci când vine vorba de sentimente.

Am putea generaliza de aici, spunând că nu am avea nevoie de maniere, dacă am fi mai atenţi unii la alţii, dacă nu ne-am jigni între noi, şi dacă am încerca, din pură nevoie de comuniune, să ne comportăm ca nişte oameni. Dar, cum lucrul ăsta este destul de complicat, nu ne mai rămâne altceva decât să citim încă un cod al bunelor maniere.