Tom Hodgkinson – Ghidul leneşului (mic tratat pentru leneşi rafinaţi)

Vă mărturiesc faptul că teoretic nu sunt de acord cu nimic din ce scrie Tom Hodgkinson în această carte. Practic, recunosc că are dreptate.

Am intrat în contact cu acest titlu prin intermediul unei veritabil om leneş, la vremea aceea coleg de serviciu cu mine. Asupra noastră a funcţionat un pricipiu atât de bine definit de Hodgkinson, încât mă văd nevoit să-mi schimb definitiv filosofia de viaţă: el nu venea la serviciu cu săptămânile, eu veneam zilnic. Amândoi eram angajaţi pe acelaşi post. În prima fază câştiga cu 10% mai mult ca mine. În ultima fază, când mi-am dat demisia, el câştiga cu 550% mai mult ca mine.

Filosofia salariilor scăzute funcţionează din plin în perioada de criză: cu cât este mai redusă plata, cu atât se munceşte mai mult. Uitaţi-vă la şefi: fac ei ceva? Gândiţi-vă la salariul lor în comparaţie cu cel al unui salahor. Că îmi place sau nu să recunosc, lenea e la mare apreciere în societatea contemporană.

Mai bine să sosească la birou la ora 10 şi să fie propriul său stăpân decât să fie punctual la 9 sau cu un sfert de oră mai devreme şi să-şi supravegheze subordonaţii ca un conducător de sclavi” – Lin Yutang

În importanţa prânzului şi a sexului făcut pe îndelete cred şi eu cu toată tăria, dar nu sunt sigur că „şederea activă”, în care de cele mai multe ori îţi plănuieşti eficienţa, poate fi numită „lene”.  Dacă a face un lucru repede şi agitat nu denotă fptul că eşti harnic, de ce a face un lucru calm şi minuţios trebuie să însemne că eşti leneş?

Hodgkinson pune deseori în mod eronat problema. De exemplu susţine că a dori să ai ordine în casă e o dovadă de lene, deoarece cauţi să nu mai strângi lucrurile de multe ori. Explicaţia mi se pare puerilă: evident că un om care-şi face curat în casă şi pune lucrurile în ordine înseamnă că e harnic, iar dacă e harnic, nu poate fi leneş. Să nu uităm însă că această carte asta face parte din semi-nefericita colecţie „Bonton” publicată de Nemira, în care diferiţi autori se screm din răsputeri să ne convingă de faptul că viaţa se poate vedea dintr-un singur puncte de vedere.

Principala dilemă rămâne însă munca în societate, şi revoluţiile. Să fie oare adevărat că leneşii sunt marii iniţiatori ai mişcărilor revoluţionare? Aici înclin să-i dau dreptate lui Hodgkinson. Mai zilele trecute un amic îmi atrăgea atenţia asupra situaţiei din Grecia cu remarca „Sunt leneşi măi, nu vor să muncească!”. Am adoptat atitudinea rabinului: aşa o fi? Dar noi, dacă muncim şi suntem harnici o ducem mai bine?

Leneşii lui Hodgkinson nu sunt altceva decât acei oameni care au capacitatea de teoretizare mai bine dezvoltată decât cea de punere în practică. În general ei furnizează fundamentele axiologice ale unei revolte.

Vă transcriu la final o splendidă dilemă a industrializării exprimată se pare de Bernard Russel:

Cineva face o invenţie prin care acelaşi număr de oameni poate produce de două ori mai multe bolduri: acestea au ajuns deja atât de ieftine, încât cu greu se vor cumpăra mai multe dacă preţul scade. Într-o lume cu bun-simţ, cel care se ocupă de fabricarea boldurilor ar reduce programul de muncă la patru ore, iar totul s-ar desfăşura ca înainte. Însă în lumea reală, o asemenea idee ar fi socotită demoralizantă. Oamenii lucrează tot opt ore, există prea multe bolduri, unii patroni dau faliment, iar jumătate dintre cei care le produc sunt concediaţi” (275)

… şi te mai miri că suntem în criză!