Pascal Bruckner – Luni de fiere

Frate, tipu’ ăsta este bolnav!

Domnilor, doamnelor, Pascal Bruckner îşi bate joc de voi!

Nu ştiu dacă ştiaţi, dar perversiunea nu are o limită clar definită în psihologie. De obicei în psihologie, se zice că perversiunea începe acolo unde se termină plăcerea.

avem o concepţie prea sfântă despre dragoste ca să ne mulţumim cu atitudini atât de curente precum coitul, sodomia, felaţiunea. Perversiunea nu este forma bestială a erotismului, ci partea sa civilizată: copulaţia este demnă de animal, numai devianţa este umană, impunând o măsură barbară organelor, şi construieşte o artă compexă altoită pe o natură simplistă”(87)

Pe asta îşi bazează Bruckner cartea, şi asta îi motivează exagerările stilistice pe care eu unul le găsesc absolut scabroase. Frate… ea se cacă în gura lui? Ok, e şi ăsta un fetiş care ilustrează debandada în care se află cuplul modern, bine, am înţeles că e o critică a acestui cuplu, că e o poveste interesantă, şi voit interesantă, şocantă… bla-bla-bla, faceţi pe deştepţii cât vreţi în locul meu.

Pe mine nu mă deranjează Pascal Bruckner în sine, ci prin comparaţie:

– dacă pui cartea lui Bruckner în librărie, este considerată produs artistic, deşi în paginile ei este descris cum o tipă se pişă şi se cacă în gura soţului, apoi acesta îi linge căcatul de la cur şi tra-la-la, chestii de genul ăsta. Asta este o critică a societăţii, deci este carte, deci este artă (cred că a savurat-o Patapievici cu tot ICR-ul lui), şi mai mult, pentru că este extrem de perversă, este demnă de „uman”.

„Oh, domnule Bruckner… aplecaţi-vă un pic să vă arătăm stima pe care v-o purtăm!”

– în fine, dacă pui o casetă cu un film porno într-o librărie, în care un tip fute o tipă în cur, gură, respectiv pizdă, eşti un pervers obsedat sexual cu instincte animalice, lipsit de gust şi intelect; cum? doar o fute? nu i se cacă în gură?

„Nemernicule! Obsedatule? Cum să o fuţi aşa ca animalul, fără să te caci în gura ei? Porcule… mai pune şi tu mâna pe o carte!”

Anunțuri