Când ne ies benzile desenate din „Rahan”?

Sincer, nu ştiu cât de socialist sau de ne-socialist este „Rahan”. Prefere să las pe alţii mai competenţi decât mine să-i facă lui Rahan o analiză raportată exclusiv la contextul istoric şi politic în care a apărut. Eu doar am observat că este banda desenată cea mai lipsită de magie. Nu ştiu voi ce credeţi, dar majoritatea benzilor desenate cu supereroi au ceva magic. Adică, la un moment dat, în cursul acţiunii, intervine ceva fantastic, sau ştiinţifico-fantastic, mă rog… paranormal. Genul de personaje raţionale şi cu sânge rece sunt tipice mai degrabă benzilor desenate cu subiect poliţist, o chestie tipică epocii lui Rahan, dar niciodată referitoare la epoca preistorică.

Problema principală a lui Rahan este că se chinuie să nu aibe zei, lucru complet aiurea pentru un primitiv. O singură dată îşi face Rahan chip cioplit: ajuns în „Ţara Albă”, adică un loc unde ninge, el descoperă zăpada, şi din ea confecţionează o statuie, pe „Mama tuturor mamelor”. Episodul nu e menit să ne dovedească credinţa lui Rahan într-o zeitate, ci capacitatea lui de a meşteşugi lucruri. El e un artist „avant la lettre” (mă rog, el e „avant la lettre” e în tot ceea ce face), care modelează o statuetă din zăpadă, asemănătoare uneia pe care a văzut-o la un alt trib, manifestându-şi astfel dorinţa primară de imitaţie.

Rahan are două tipologii de duşmani: conducătorul tribului şi vraciul, sau vrăjitorul, ambii complexaţi de inteligenţa şi agilitatea fizică a eroului nostru. Deseori mai ajunge la o înţelegere cu conducătorii, dar cu vrăjitorii n-o scoate niciodată la capăt. („Pasărea sacră” e o excepţie – numai aici există un vraci bun, cu un caracter vizibil laic).

În fine, întregul BD are un profund caracter evoluţionist: pare un pui al revistei „Ştiinţă şi tehnică”. Într-un episod, se înţelege cu nişte maimuţe şi le salvează de urgia unui vulcan. În „Noua capcană” întâlneşte gorile cu organizare socială, tribul celor „ce merg aproape în picioare”, maimuţele-oameni, sau veriga lipsă din lanţul trofic. Oamenii răi şi sălbatici seamănă cu maimuţele, cei buni şi inteligenţi, aduc a oameni. Rahan e blond şi fără păr pe corp, deci este cel mai inteligent. Roger Lécureux poate fi mândru de opera sa.

Da, deci nimic supranatural la Rahan, nici măcar ideea de divinitate. Perfect. Dar vă întreb acum, aşa cum a întreabă şi Eliade în „Sacru şi profan”: nu e uşor penibil ca Rahan ăsta, aşa laic şi fără superstiţii cum e el, să fie atât de fidel cuţitului de fildeş şi colierului de gheare? Fiul lui Crao nu se închină niciodată în faţ unui  mister, dar cred c-ar fi în stare să-şi caute colierul ăla şi într-un dos de hipopotam.

Tipu’ nici măcar nu are un limbaj cu animalele, aşa, ca Tarzan, sau ca Mowgli. Le omoară, se hrăneşte… parcă ar avea grijă să predea o lecţie de darwinism la clasa a patra – cam aşa arătau şi desenele animate de prin anii ’80.  Să fim serioşi, ce e aşa special la subiectul ăsta? Cred şi eu că au fost nevoiţi să-l schimbe acuma francezii, să scoată o serie nouă de desene, cu un Rahan updatat într-o maniera manga – i-au pus dracului o vrăjitoare cu puteri, un prieten haios şi transformat, i-au trântit un toiag de înţelept, i-au pus un chilot mai lung… mă rog… l-au făcut o cereală mai digerabilă, că prea era tărâţă. 

Prostia cea mai mare nu este aceea că Rahan a fost scris. Deşi… să fim serioşi… poveşti pentru copii fără nimic supranatural? E ca berea fără alcool! Ca femeia care nu face … nimic pe placul bărbatului.

Prostie este să-l reeditezi pe Rahan într-un context în care lumea poveştilor pentru copii este din ce în ce mai acaparată de magie. De la „Stăpânul inelelor”, trecând prin „Harry Potter” sau „Twilight” şi ajungând la „Urzeala tronurilor”, poveştile tind să se remitizeze. E ste normal, după atâţia ani de laicizare forţată a artei, provocată fie de mişcările avangardiste, fie de mişcările hippie. Rahan este, cred eu, un subiect mort. Nimeni nu-l mai poate iubi, nimeni nu-l mai poate crede. Şi eu am crescut cu Rahan, dar sincer să fiu, nu-mi hrănesc pofta de BD cu nostalgii, mai ales atât de fade. Indiferent cât de frumoase sunt planşele, scenariul este absolut plictisitor. E drept că numai un trust de presă poate susţine benzile desenate în România, deci Holdingul Adevărului e lăudabil, dar… pe limba „adevăraţilor cititori de benzi desenate, întreb şi eu… când un „Hex”? Ce facem cu „Dark Tower”? În următorii o sută de ani văd un „Spawn” în română? La „Preacher” să nu mai visez, nu-i aşa? Acu ceva vreme apăruseră două volume din „Wolverine”. Au dispărut repede de pe piaţă. Dacă vrei reeditări, de ce să nu reeditezi „Watchmen”, sau „X-treme X-men”?

Anunțuri