David Le Breton – Despre tăcere

Ideologia comunicării asimilează tăcerea cu vidul, cu un abis în sânul discursului; ea nu înţelege că uneori cuvântul este lacuna tăcerii. Mai mult decât zgomotul, tăcerea este pentru homo communicans duşmanul declarat, tărâmul său de misiune.” (pag. 14) Tăcerea poate însemna înţelepciune, căutare a divinului, dar şi prostie sau incompetenţă. Poate fi un instrument folosit de sistemurile totalitare, care „reduc la tăcere” sau poate fi un instrument revoluţionar, de exemplu un „marş al tăcerii”. Antrpologic vorbind, tăcerea ia forme de manifestare absolut interesant: Le Breton îl citează pe Werner Herzog, care în „Le Pays ou revent les fourmis vertes” povesteşte despre un aborigen australian care vorbeşte o limbă pe care nimeni nu o cunoaşte, pentru că este ultimul din tribul vorbitor al acestei limbi. (v.pag.101).

În limbaj, judecăţile de valoare sunt date de pauze. Accentul unei fraze depinde de pauza de tăcere care marchează mesajul, cuvântul cel mai important.
Cred că studiul lui Le Breton încearcă să explice foarte elaborat faptul că tăcerea luată în sine, la fel ca vorbitul, nu este o virtute: manifestarea rei într-un anumit context trebuie analizată. Cu alte cuvinte, trebuie să ştii când să taci şi când să vorbeşti. manifestarea rei într-un anumit context trebuie analizată. Cu alte cuvinte, trebuie să ştii când să taci şi când să vorbeşti.