Cătălin Dorian Florescu – Maseorul orb

Iniţial am vrut să scriu postarea asta în limba engleză, dar mi-am dat seama că din păcate Cătălin Dorian Florescu e mai cunoscut în afară decât în România, pentru că şi meseria de scriitor, la fel ca orice altă meserie din lume, ţi-o poţi exercita mult mai bine şi mai eficient undeva dincolo de graniţele acestei ţări din ce în ce mai infecte. Chiar sunt curios: dacă s-ar fi dus Dorian al nostru cu manuscrisul „Maseorului…” la burtoşii noştrii din Uniunea Scriitorilor, ar fi fost publicat?

Ha… ha… haide nu-mi răspundeţi!

Normal că trăieşte la Zurich, pentru că la Zurich e mai bine decât oriunde în România. Bine că l-a pus „Dilematica” pe o copertă, ca să avem şi noi măcar o poză pe net cu el.

Ce să spun despre „Maseorul orb”? E un roman bun, cu o poveste emoţionantă, bine structurat, cu un aer specific românesc, dar nu murdar, ca un sac de cartofi jerpelit. E scris cu „dor”, noţiune frumoasă şi complexă.

Personajul central a existat cu adevărat, a avut o bibliotecă de 30.000 de cărţi, şi a murit foarte frumos pentru plaiurile mioritice: s-a enervat pe un doctor care nu a vrut să-i dea avizul de nevăzător pentru că nu avea nu ştiu ce act. Ce poate fi mai frumos pentru România? E bine că l-a evocat doamna Cristina Modreanu şi slavă Domnului că a apărut la emisiuni TV pe Analog. Ce frumos vorbim noi despre filosofi, şi ce frumos ne doare-n cur de ei!

Binenţeles, cartea lui Dorian Florescu nu e atât de brutală, pentru că e un roman de literatură, nu un blog jegos lipsit de vizitatori. Povestea e mai romanţată un pic, mai ritmată cu strune de vioară şi doiniţe.

Anunțuri