Penibilităţi sexuale – căsătoria

Exista o rugăciune a femeilor din Babilon care zicea aşa: „Aţâţă-te! Stârneşte-te! Să ţi se-nvârtoşeze mădularul! Aţâţă-te ca un cerb! Aţâţă-te ca un taur sălbatic! (…) Umple-mă de şase ori la rând, ca un berbec! De şapte ori la rând, ca un cerb! De douăsprezece ori , ca bărbătuşul potârnichii! iubeşte-mă că tânără sunt! Iubeşte-mă că plină sunt de foc! Iubeşte-mă cum fac cerbii! Ci eu, ocrotită de zeul Ningrisu, eu te voi uşura!”
… deci asta numesc eu nesătulă! Vă daţi seama? Tipa vrea în total de 25 de ori… crescendo…. apogeul e “stilul potârniche”… din mascul dominant, mătăhălos şi greoi ca taurul, femeiea vrea să slăbeşti simţitor… să treci prin starea de cerb, ca să sfârşeşi micuţ dar rapid ca o potârniche. Vă daţi seama de ritm?

Şi în perioada Romei Antice şi în prezent nu există o motivaţie clară a căsătoriei. Adică… de ce se căsătoresc oamenii? Bine, în perioada Romei, lucrurile erau mai puţin formale: romanii nu se căsătoreau ca să aibe moştenitori, că moştenitori puteau face oricând şi cu oricine, câte vreme îl recunoştea ca atare, era totul ok. Deasemenea, romanii nu făcau dragoste prima dată când se căsătoreau, aşa că nici de sex nu poate fi vorba, ci de convieţuire… convieţuire pobabil şi de dragul măririi unei averi graţie unei splendide zestre. Dar… oricum, era vorba de o convieţuire, vorba lu’ Hannes Stein… un bărbat şi o femeie care-şi suportă dimineaţa respiraţiile şi nimic mai mult! Paradoxal, deşi era foarte frigid aşa în aparenţă, creştinismul a introdus condiţia  „iubirii” în căsătorie prin secolul XIII. Din păcate, a introdus-o şi a lăsat-o aşa, fără să mai dea explicaţii vreme de secole despre ce să faci mai departe. Povestiri cu tâlc creştin, din vieţile anumitor sfinţi, amintesc de soţi ce trăiau în curăţenie. Păi dacă nu se împreunau, însemna că nu au copii. Deşi Iisus ne-a învăţat să respectăm copiii, creştinismul vede în contactul sexual un păcat trupesc, ca şi cum dacă Mântuitorul a spus că pentru mântuire trebuie să renunţi la „materialitate”, înseamnă că şi trupul face parte din lucrurile materiale. Logica asta de baltă nu foarte susţinută eu unul nu o pot pricepe. Dacă era trupul aşa de naşhpa, se mai întrupa Dumnezeu? Dacă trupul e de la diavol, lua Dumnezeu chip de diavol? Mă rog, nu mă bat în idei cu nimeni… cert e că de când căsătoria a devenit o taină creştină, naşterea pruncilor a devenit o condiţie, iar adulterul, o interdicţie. Dar atenţie! Şi iubirea asta din căsătorie trebuie să fie cu măsură. Sfântul Ieronim scrie  că „Adulter este şi îndrăgostitul prea înfierbântat de dragoste pentru femeia lui”. Un  canonist greman, pe nume Burchard din Worms dă nişte norme foarte tari celor care se bucură de nevestele lor, ca şi cum ar fi cine ştie ce păcătoşi. Unii ajung să scrie că numai frigidele pot avea copiii cu soţul lor, pentru că nu simt plăcerea…iar medicii susţin că ejcularea repetată face foarte rău sănătăţii (nu ştiu ce părere aveau despre fumat, dar fututul era mai rău)…  în fine, ideea era că poţi să faci ce vrei câtă vreme nu te bucuri de ceea ce faci.

Cu aberaţii de etică sexuală pot continua la nesfârşit: imaginaţi-vă că multă vreme femeile au crezut că rămân gravide numai dacă au orgasm. Cum se împăca asta cu frigiditatea pe care o cerea biserica nu ştiu! Şi mai penibil… foarte multă vreme n-au putut divorţa decât regii. Abia în 1792 s-a legalizat divorţul!

Un text asemănător cu cel de mai sus (mai puţin vulgar însă) e „Cântarea Cântărilor” din Biblie,  care multă vreme a ridicat numeroase semne de întrebare a fost în cele din urmă asimilată ca o metaforă a iubirii de Dumnezeu (ceea ce nici un om sănătos la cap cu ar putea să creadă, indiferent cât e de creştin). Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu vorbele apostolului Pavel despre dragoste, în cazul acesta hemeneutica fiind susţinută de faptul că Pavel doar tolerează căsătoria, deşi nu o recomandă călduros. Deci, în starea edenică Adam şi Eva şi-o trăgeau? Păi, după toate aparenţele da! Repet, numai preoţii de până prin veacul al XV-lea vorbesc de o stare edenică în care bărbatul nu ştia ce e ăla vagin. În Biblie nu se spune aşa ceva… între noi fie vorba… ce Rai e ăla pentru un bărbat să nu facă nimic cu femeia lui? În al doilea rând, Iisus nu menţionează nimic despre păstrarea trupului feciorelnic… adică… să fii curat e una, şi să fii feciorelnic e alta. Putem crede aşadar că în starea edenică, dinainte ca Eva să mănânce din Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului, barbatul se iubea cu femeia lui în mod firesc, deci ăsta e modul de viaţă pe care trebuie să-l urmăm. Ce s-a întâmplat dup ce şi-a băgat dracul coada? Păi din firesc, sexul a devenit o malformaţie… o boală: pederastie, sodomie, plăcere fără sentimente, regrete şi clasica thanatofobie ce urmează o ejaculare zdravănă. Gândiţi-vă ce fericit era Adam că după ce se împreuna cu femeia lui nu avea senzaţia aia de mizerie pe care o avem majoritatea dintre noi după ce ne terminăm treaba?! Oricum, miza păcatului originar nu e sexul, ci trufia, fapt asupra căruia au căzut de acord cred că toate textele bisericeşti: adică, fără trufie, nu se poate vorbi de păcat. Aşadar, întrebarea care mai rămâne este: lăsând deoparte prejudecăţile, care a fost religia care s-a adaptat cel mai bine la cerinţele sexualităţii moderne, oferind soluţii cât mai argumentate? O să râdeţi probabil, dar în prezent ortodoxismul are textele cele mai sincere şi mai lipsite de pudoare referitoare la sex. Dar despre ele, scriu altădată…

sursele articolului sunt luate din volumul  ”*** – Amor şi Sexualitate în Occident, Ed Artemis, Bucureşti „

Anunțuri