Penibilităţi sexuale – bărbăţoii poponari

 

Nici după două mii de ani de existenţă omenirea nu se poate lăuda că are o educaţie sexuală corentă. Despre iubire… numai de bine, şi despre sex… numai de rău. Dar ce te faci, că astea două trebi se cam încalecă una pe alta. În ciuda faptului că Enkidu a ieşit din rândul animalelor după ce s-a împreunat cu o femeie, cultura moştenită de la greci şi de la romani face din bărbat o fiinţă foarte stranie, ale cărui trăsături se regăsesc şi în modelele masculine de azi.

În primul rând trebuie să înţelegem că în vremurile ale antice, bărbaţii … da… erau în marea lor majoritate pederaşti. Termenul nu suportă din păcate sinonime. Despre homosexualitate nu se poate vorbi, deorace fiecare bărbat care umbla ziua cu un tânăr, seara venea acasă la mai mult sau mai puţin frumoasa lui soţie. Maurice Sartre arată că de la pederastia îngăduită la homosexualitatea condamnabilă se trece prin păr. Alceu din Messenia îi scrie iubitului că s-a urâţit de când i-a apărut părul pe picioare, deci nu mai e bun de futut. Din ied, s-a făcut ţap, şi asta nu mai e frumos. Cu alte cuvinte, cât timp i-o tragi unui bărbat cu fund de femeie e totul ok, nu contează scula. Totodată, împreunarea între bărbaţi nu se făcea preponderent anal, aşa cum cred unii, şi inteructal (adică între picioare); Xenofon de pildă condamnă genul acesta de relaţii.

Romanii se pot mândri că au mers mai departe cu ciudăţeniile astea. Despre orgiile lui Nero se poate aminti doar un singur episod: cel în care o sclavă a Octavia îi spune împăratului că vaginul împărătesei e mai curat decât gura lui. Sensul este literar, nu metaforic. Tot romanii interziceaun spectacolele de operă pentru că le considerau nebăbăteşti, preferând în schimb luptele cu gladiatori. Dar asta nu însemna cu nu puteai fi un pederast viril.

Mentalitatea pederastiei falocratice o mai păstrăm încă, dar prostituatele… nu contează! Mituri esenţiale pentru înţelegerea sexualităţii au fost trecute cu vederea de jalnicii apărători ai pudorii mitice gen Alexandru Mitru. La orele de latină care se fac acuma în şcoli nimeni nu spune că în legenda lui Romulus şi Remus alăptaţi de o lupoaică, este vorba de fapt de o curvă. În Roma, curvele areau asemănate lupoaicelor, de aici şi originea cuvântului „lupanar”. Despre femei totul e de rău…
Închipuiţi-vă aşadar bărbaţii antichităţii rupţi din Brokeback Mountain (adică Muntele Rupt în Fund): plini de muşchi, forţoşi, virili şi binenţeles, cum şade bine unui bărbat, futăcioşi: fut orice are două picioare fără păr (respectiv pene). Există scrieri care dovedesc faptul că dacă aveai trăsături efeminate, dar îţi plăceau exclusiv femeile riscai să fii privit cu ochi stranii: cine eşti tu de fapt? De ce eşti slăbuţ şi nu ai păr pe piept? Mai bine un muşchiulos cu pulă mare şi pederast, decât un tip cu pulă mică sau medie, care dai ca prostu’ numai la vagine. Important e cine dă, nu cine primeşte.
Paradoxal, până în secolul XII, chiar şi Biserica Creştină se va arăta indulgentă faţă de acest fapt, aşa cum arată un studiu al lui J. Boswell. Cultura gay era oricum preferabilă unei culturi matrimoniale, scăpată de prigoana moralităţii numai datorită sfântului Pavel, care nu că promovează căsătoria, ci o tolerează. Penibilitatea pederastiei ce dovedeşte masculinitatea îşi are apogeul în secolul XVII, în celebrul proces al baronului d’Argenton, pe care soţia sa, Magdeleine de la Chastre îl acuză că n-are coaie. Faptul era la vremea aia foarte grav, graţie unui foarte înţelept papă, Sixt al V-lea, care ordonase ca toate căsătoriile în care unul dintre membri este infertil să fie declarate cu sau fără voia soţilor, vinovate şi nule. La proces, d’Argenton le-a arătat la toţi coaiele, şi i-a uimit cu o pieliţă în spatele căreia el susţinea cu toată tăria că momiţele sale s-ar ascunde. Nimeni nu l-a crezut. De ce nu l-au pus să facă o labă să constate dacă iese zeamă, nu ştiu să vă zic. Oricum, la vremea aia nu ştiai ce e mai rău: laba sau femeia? Că toate erau condamnate de biserică. În fine, d’Argenton moare, şi binenţeles i se face autopsie: i se descoperă faimoasele ouţe şi e declarat potent post-mortem. Ce poate fi mai frumos decât atât? Un mort cu ditai pula în analele medicinei!

În fine… ultimul exemplu e din zilele noastre: în numărul din 3 mai 2010 al ziarului Click, George Stanca (n-am nimic cu autorul, sunt de acord cu multe din articolele lui, cu excepţia acestuia) îi impută lui Dan Bălan că nu a fost suficient de bărbat nerecunoscând că a făcut sex cu o minoră. Modelul de urmat pare a fi Roman Polanski, care i-a tras-o unei copile de 13 ani (deci nu unei adolescente de 16), şi care a recunoscut la proces că ar face-o din nou dacă ar avea ocazia, la cât era de „pufoasă şi de sexy”. Cu alte cuvinte… fii bărbat Dane, fute ce apuci şi mândreşte-te cu asta! Polanski e ca în bancul ăa cu pedofili… ajuns la tribunal, judecătorul îl întreabă „Cum ai putut face asta nenorocitule? Avea doar 13 ani!” Răspuns: „Da, dar arăta de 7!” – iată aici masculinitate!

Din păcate, dacă n-am fi avut în Europa asta nişte influenţe islamice la îneputul erei (în Vechiul Testament sodomia e clar condamnată) şi musulmane în perioada medievală (nici la ei nu sunt cazuri de homosexualitate. Ba din contră, pare-se că templierii au dus cultul gay la locurile sfinte)… ne-am fi futut şi acuma în cur ca animalele şi mamă ce bărbaţi am fi fost. Am fi fost exact aşa cum descrie Eubul războiul troian: „Nimeni n-a văzut pe acolo nici un picior de curvă; s-au regulat între ei zece ani încheiaţi. Trist război: ca să cucerească un oraş s-au întors acasă cu nişte dosuri mai largi chiar decât [porţile] cetăţii cucerite”

sursele articolului sunt luate din volumul  ”*** – Amor şi Sexualitate în Occident, Ed Artemis, Bucureşti „