Emil Cioran – Schimbarea la faţă a României (partea 1)

Nu înţeleg de ce dracu’ nu se mai primeneşte odată materia asta de al limba română din şcoli. Probabil pentru că domnii de la ministerul educaţiei sunt mai preocupaţi să facă tot soiul de tertipuri ca să micşoreze salariile profesorilor în loc să stabilească lecţiile obligatorii în funcţie de contextul social în care trăim? Aş vrea să-mi explice domnu’ Băsescu cum floarea Ebei de la butonieră vrea să reformeze el învăţământul dând afară profesori?
O lectură obligatorie ar trebui să fie „Schimbarea la faţă a României” a lui Emil Cioran. Comentaţi asta voi politicieni rotofei plimbăreţi pe la DNA-uri şi voi intelectuali parşivi apărători ai „statului de pomană cu mâinile-n sân”!  Transcriu citate pentru că un exces de comentarii mi se pare de prisos. Nu cred că există o caracterizare mai justă a poporului român:

Un popor care se lansează în istorie de la întîiul act de viaţă lunecă pe soarta sa. Respiraţia în mitologie, diferenţierea vieţii religioase de cea politică, creaţia unui stil propriu spiritual şi politic, accesul la putere şi consecinţa lui, imperialismul etc., indică o evoluţie firească, o iresponsabilitate în evoluţie.

Românilor le lipseşte stilul, urmare firească a unei atitudini corente. Mai vulgar vorbind, ne lipseşte “los cojones”: nu vrem, nu ni se pare necesar nimic, totul ţine de un destin pe care îl acceptăm cu stoicism. În primul rând ar trebui să nu mai amestecăm religia cu politica, spiritualitatea cu imperialismul. Nu trebuie să ne pară rău că evoluăm ca popor,  mânaţi de iluzia că această evoluţie contravene cumva preceptelor ortodoxe. Nu trebuie să ne temem de modernitate ca şi cum modernitatea ne-ar împila tradiţiile, ci trebuie să modernizăm lucrurile care necesită modernizare, şi să le conservăm pe cele care funcţionează optim.

De ce noi, românii, etnic vorbind mai omogeni decît germanii, am trebuit să ne aşteptăm soarta o mie de ani? Situaţia geografică defavorabilă, neprielnicia condiţiilor, năvăliri barbare, vecini sălbatici? Dar acestea ar fi trebuit să fie motive în plus de afirmare, elemente de mărire proprie, dacă pornirea de a face istorie, pornirea oarbă şi primordial ne-ar fi aruncat irezistibil în vîrtejul universal. Astăzi la ce-am ajuns? La voinţa de a face istorie. Cine a înţeles acest lucru este lămurit cu tragedia culturilor mici, cu tot ceea ce e raţional, abstract, conştient în tragicul nostru. Cu adevărat, cele cîteva milenii de istorie ne-au făcut necruţători cu subistoria noastră.

În primul rând cred că trebuie să fim sincere cu istoria noastră: să fim serioşi… nu are nimic măreţ. Hai să nu mai vorbim despre “marile valori ale României” ca şi cum ar fi definitorii pentru poporul ăsta, să acceptăm odată că Eminescu, Constantin Brâncoveanu, Brâncuşi, Arsenie Boca, Petre Ţuţea… sunt nişte excepţii.Ei nu sunt modelul românilor “majoritari”, care îi admiră şi vor să facă istorie. Românii sunt pasivi prin excelenţă… rămân la stadiul de voinţă.

Dacă România vrea cu adevărat să-şi croiască un drum în istorie, ţara de la care poate învăţa cel mai mult este Rusia. Întreg secolul al XIXlea ruşii au frămîntat, pînă la obsesie, problema destinului lor. Şi deodată cu chinul lor teoretic, Rusia a păşit efectiv în istorie, pentru ca prin revoluţie să se fixeze în centrul ei

România are de învăţat de la Rusia dintr-un singur motiv: ortodoxismul. Acest popor a reuşit să facă din ortodoxism un mod de viaţă, datorită mesianismului.

România n-a avut gînditori mesianici; căci toţi vizionarii ei n-au depăşit o profeţie locală şi mărginirea unei clipe istorice. Profetismul naţional românesc, care n-a întrecut limitele şi problemele etnicului, a fost un profetism pe evenimente, iar nu pe dimensiuni intemporale. Eminescu a fost un profet naţional à rebours. Bălcescu însuşi, care a cunoscut atmosfera mesianismului polonez — atît de promiţător altădată şi atît de compromis practic —, n-a fost mai mult de un profet al trecutului. Faţă de acest exces romantic, un Iorga, un Pârvan sînt numai tradiţionalişti; ceea ce înseamnă un echilibru între trecut şi viitor. Un profetism naţional, în deosebire de tradiţionalism, pune centrul de greutate pe viitor, considerat ca o comoară de împliniri naţionale. Tradiţionalismul este o formulă comodă, neangajantă. El exprimă o solidaritate cu neamul, dar nu o voinţă de ai da un mare sens în lume. Orice tradiţionalism acceptă limitele imanente ale naţiunii. Atunci nu mai este nimic de făcut, naţiunea mergînd spre viitorul ei ca boul la apă.

Mesianismul favorizează avântul în istorie… Mesianism înseamnă ca în anul 1936 să descrii situaţia României din anul 2010.

Naţiunile mari au spintecat istoria, în pornirea lor de a se afirma. După flăcările lor rămîne o dîră de foc în lume, căci o cultură mare seamănă unei ofensive cosmice. Dar ce rămîne după defensive unei culturi mici? Praf — dar nu de puşcă, pulbere purtată de un vînt de toamnă. Caut în zadar primăvara culturilor mici…

Mereu cu gândul la trecutul întotdeauna mai luminos decât prezentul, românii au ratat istoria

Din punct de vedere istoric, am pierdut o mie de ani, iar din punct de vedere biologic n-am cîştigat nimic. Atîta vreme de vegetare dacă n-a consumat efectiv substanţa vitală a neamului, n-a întărit-o şi n-a dinamizat-o în nici un fel. Trecutul României nu mă flatează deloc şi nici nu sînt prea mîndru de strămoşii mei lipsiţi de orgoliu că au putut dormi atîta timp, în aşteptarea libertăţii. România are un sens întru cît o începem. Trebuie s-o creăm lăuntric, pentru a putea renaşte în ea. Plăsmuirea acestei ţări să ne fie singura obsesie.
[…] Trebuie să suportăm cu avînt agresiv tragedia culturii nule, să ofensăm prin proprie forţă vidul trecutului şi să încercăm a realiza, dintr-o iniţiativă neaşteptat de mare, tot ceea ce a vegetat în somnul nostru istoric. Orgoliul nostru trebuie să se satisfacă în faptul că totul este de făcut, că fiecare putem fi dumnezeul istoriei noastre, că nu există o linie pe caream fi siliţi să mergem, că linia noastră este destinul ţării. Existenţa feicăruia să constituie un element la temelia României. Aceasta să ne fie menirea. Tot ce nu e profeţie în România este un atentat împotriva României.

[…] Istoria este o explicaţie, dar nu o scuză. Înaintaşii noştri nu ne-au iubit destul, de au vărsat aşa de puţin sînge pentru libertate. Sîntem o ţară de răzmeriţe. Un popor cu instinctul libertăţii trebuie să prefere sinuciderea sclaviei. Pentru ca un neam să-şi deschidă drum în lume, toate mijloacele sînt justificate. Teroare, crimă, bestialitate, perfidie sînt meschine şi imorale numai în decadenţă, cînd se apără prin ele un vid de conţinuturi; dacă ajută însă ascensiunea, ele sînt virtuţi. Tote triumfurile sînt morale. Salvarea României — sînt virtualităţile şi posibilităile ei ascunse. Ceea ce am fost nu este decît un sprijin iluzoriu. Nu trebuie să fim atît de laşi încît să ne inventăm un trecut. Iubesc istoria României cu o ură grea.

Nu poţi iubi România şi pe români fără să o/îi urăşti. Îl iubesc pe Cioran că a surprins atât de bine spiritul acestui popor, şi îl urăsc pentru că a fost ateu. E un proces firesc, al adevărului. Îl iuibesc pe Ştefan cel Mare că a făcut biserici, şi îl urăsc pentru că a fost curvar. Am spus în repetate rânduri: adevărul nu trebuie să fie o ruşine

Ceea ce-mi pare o evidenţă este că nu pot să accept o Românie mediocră, domoală, resemnată, înţelegătoare. Şi nu este destul a crede că refacerea morală şi materială ar însemna un progres efectiv. O Românie cinstită şi ordonată nu înseamnă absolut nimic, dacă dincolo de confortul moral şi material nu se elaborează frenetic o expansiune a atîtor forţe ascunse, pe care nu avem dreptul să nu le bănuim. Spre marea mea revoltă, naţionalismul nostru a conceput România viitoare ca un fel de Elveţie. Ordine, cinste, moralitate şi numai atît. Dar dacă România nu-şi poate găsi nici un sens de dominaţie în lume şi nici măcar în Balcani, dacă misiunea ei se satisface în ordinea internă şi apărarea graniţelor, iar ideea ei istorică în cultivarea unui aşa-zis specific naţional, care a tolerat constanţele reacţionare ale subistoriei noastre — atunci mai bine să ne dizolvăm în agonia prelungită în care ne complăcem. România e geografie, nu e istorie. Înţelege cineva acest tragic? O ţară are valoare numai cînd devine o problemă pentru alţii, cînd numele ei înseamnă o atitudine. Cu toţii ştim ce înseamnă Franţa, Anglia, Italia, Rusia şi Germania, dar nu ştim nici unul ce înseamnă România. Nu ştim ce este România, dar ştim perfect ce nu este. Şi specializîndu-mă în absenţele ei, am descoperit infinitul de care are nevoie pentru a fi ceva.

Iubesc şi urăsc ţăranul roman: înţelepciunea lui meditativă ne-a ţinut în loc atâta amar de ani.

De cîte ori privesc ţăranul român îmi place să văd înscrise în cutele feţei sale golurile dureroase ale trecutului nostru. Nu cunosc în Europa un alt ţăran mai amărît, mai pămîntiu, mai copleşit. Îmi închipui că acest ţăran n-a avut o sete puternică de viaţă, de i s-au înscris pe faţă toate umilinţele, de i sau adîncit în riduri toate înfrîngerile. Oricîte rezerve de viaţă ar dovedi el, impresia nu este totuşi a unei prospeţimi biologice. O existenţă subterană este fiinţa lui şi mersul lui lent şi gîrbovit este un simbol pentru umbrele destinului nostru. Sîntem un neam caream ieşit din văgăuni, din munţi şi din văi. Am privit cerul din umbră şiam stat drepţi în întuneric. Ne-am răcorit o mie de ani. De aceea, numai febra ne mai poate scăpa… Cînd va ridica ţăranul român capul în sus? În jos am privit de cînd neam născut.

La 20 de ani de la revoluţie abia acum ţăranul roman a îndrăznit să spună două vorbe. Abia după ce în numele gripei aviare a fost lăsat fără găini, după ce i s-a zis că n-are ouă europene, când a văzut că… evident… tipic românilor… I se dă în cap ori de câte ori încearcă să întreprindă ceva în domeniul agriculturii (nu e ăsta domeniul ţăranului?)… abia după toate astea a început răruţ şi încet, să scâncească, să nu mai suporte.

Mulţi români, nesfîrşit de mulţi români, mărturisesc zilnic că România este ultima ţară din lume. Multora le dă această afirmaţie o satisfacţie rece şi indiferentă. Dar nu se poate ca pe unii să nu-i doară şi nu se poate ca în viitor să nu-i doară pe toţi. România va fi mîntuită cînd pe toţi ne va sfîşia soarta, cînd ne vom sfîşia cu toţii pentru ea. Defectul autocriticii noastre este de a nu fi avut nimic dintr-un patos religios, de a nu fi făcut din mesianism o soteriologie. Dacă problema misiunii noastre nu va deveni o doctrină de mîntuire, sîntem pierduţi, adică ne vom pierde în noi înşine, fiindcă lumea nu ne-a avut niciodată. Ceea ce spunea un lăutar ţigan unui cerc de români: „aveţi noroc cu noi, că de nu aţi fi ultimii“ defineşte o situaţie reală, nu o exagerare trivială. Dacă România nu va face istorie, va rămîne ultima ţară din lume, aşa cum e trăită de cetăţeanul imbecil de fiecare zi. Trebuia să ne fi trăit religios drama noastră românească, pentru a ne mîntui de atîtea păcate naţionale.

Românii au strania satisfacţie de a spune “în ce ţară de căcat trăiesc”, ca şi cum el nu ar trăi în ea, ca şi cum existenţa lui este inutilă în vederea unui progres.

Îndoiala de sacrificiu este o notă diferenţială a românului. Credinţa în inutilitatea jertfei este aşa de organică, încît ar trebui o febră asemănătoare epocii de martiri a creştinismului pentru a convinge acest popor amărît de sensul spiritual al renunţării. Ne lipseşte pasiunea distructivă pentru ideal. Nu poţi impune o valoare decît pe dărîmături: ruinele indică totdeauna prezenţa spiritului. Elanul de autodistrugere care să se nască din dorinţa de a da lumii contur prin proprie lichidare presupune perspectiva altor lumi şi gelozia pe ele, ce naşte pasiunea de transfigurare a lumii acesteia. Românul este consecvent numai în luciditatea faţă de condiţia românească.

Românul crede în Dumnezeu, dar nu crede în jertfă. Vă rog, nu-mi pomeniţi excepţiile! Pentru că jertfa unui roman nu îi impresionează cu nimic pe ceilalţi români. Nimeni nu a învăţat nimic din puţinele dar importantele jertfe ale înaintaşilor noştri. Jertfa nu se măsoară cantitativ, ci calitativ. Avem suficiente jertfe, dar foarte, foarte puţină conştiinţă istorică şi cultural.

Românul n-are de răzbunat decît somnolenţa lui seculară.[…]

Nici un popor mare nu moşteneşte o religie şi o acceptă ca atare. Ce e drept, latinii, germanii sau ruşii au primit din afară creştinismul. Decît, ei l-au transformat într-o aşa măsură în ei, încît se poate vorbi de o recreaţie […]

Sentimentul religios este prin esenţă nerevoluţionar, iar omul profund religios a fost totdeauna un reacţionar. […]

Se poate spune absolut orice despre ortodoxie; un lucru este sigur: de n-am fi avut nici măcar atît, din punct de vedere spiritual, am fi fost tabula rasa. Ortodoxia n-a fost niciodată dinamică; în schimb, n-a încetat niciodată de a fi naţională. Prin ea n-am intrat în lume, dar ea a fost singura care atîta vreme ne-a dat o presimţire a altor lumi. Teza lui Eminescu, după care de-am fi fost catolici eram astăzi pe o treaptă de civilizaţie mult mai înaltă, poate fi justă, cu o singură rezervă: poate nu mai eram. Defectele de evoluţie ale României nu sînt de natură religioasă. Dacă nu ne-am mişcat atîta timp, nu este de vină ortodoxia: sîntem noi. […]

Ortodoxia noastră este circumstanţială, atenuată şi neprimejdioasă. Stilul nostru religios este labil şi gelatinos. Neavînd nimic iruptiv, el nu mai poate constitui o intervenţie în destinul nostru. În viitor, ortodoxia se va tîrî după România. N-am avut un destin religios dramatic. Este chiar bine să fii ortodox. Nae Ionescu spunea odată că neamul românesc odihneşte în ortodoxie. Oare nu odihneşte mai repede ortodoxia în el? […]

Făcut-am multe bisericuţe în trecutul nostru, toate triste şi mici. Improvizaţii de credinţă. Ştefan cel Mare şi-a exercitat ocazional un sentiment de pietate şi ne-a construit pe loc atîtea şi atîtea biserici, locaşuri minore şi amărîte ale dezerţiunii din lume, şi nici o construcţie monumentală, care să intensifice un sentiment de viaţă şi să-i dea nesfîrşitul dramatic şi vibrant care năpădeşte sufletul în orice atmosferă gotică. […]

Mulţi duşmani am vrut să mai avem! Trebuia să fi construit ziduri în jurul nostru, să fi fost şi noi o lume, să ne fi clădit destinul în piatră. Aşa, n-a mai rămas nimic greu din trecutul nostru. În zadar caut după demnitatea ruinelor. Cetăţile Moldovei nu mă consolează; românii tot în munţi fugeau. […]

Românii au trăit o mie de ani ca plantele. Creşterea vegetală le-a determinat ritmul vieţii lor. Precum, pentru o plantă, totul se face peste ea, aşa şi românul; totul sa făcut peste el: biologia, ca şi istoria. Unui popor de ţărani i-a făcut mare plăcere să nu intervină în cursul lumii. Nu există neam care să fie de o mai resemnată abandonare în moarte. Tragedia izvorăşte dintrun protest disperat şi inutil împotriva morţii; el nu duce practic la nimic, însă se naşte dintr-un sentiment infinit şi duce la alt sentiment infinit. Românii au stat sub moarte ca sub turci, au acceptat-o. Şi asta înseamnă ai plăti birul. Nenorocirea noastră este c-am integrat moartea în ordinea firească şi am primit-o cu duioşie şi fără dramatism. […]

Umilinţa te aşează totdeauna sub lucruri. Prin ea nu te recunoşti nici măcar la nivelul şi condiţia devenirii curente. Umilinţa este sentimentul cel mai aistoric din cîte se pot concepe. Refluxul vieţii este leagănul ei. Dacă, individual, ea poate presupune un spirit detaşat, în expresie colectivă, e descurajantă. Umilinţa este un viciu. Căci răpeşte atît omului, cît şi lumii, farmecul şi valoara.

Toţi acei care iubesc poporul românesc mai puţin decît mine — fiindcă ei nu-i iubesc viitorul lui — susţin că însuşirea esenţială şi de mare merit a românului este omenia. Nu vreau să spun că ea e un defect, dar îmi este imposibil săi descopăr altceva decît o virtute mediocră, care nu poate fi o culme decît pentru oamenii lipsiţi de personalitate.

Cum Ardealul a fost tot timpul izolat de restul românităţii, dacă părăsea anonimatul şi lua parte activă — prin revoluţii şi războaie — la istoria Europei centrale, el ar fi ieşit, iremediabil, din orbita României potenţiale, aşa cum exista ea în conştiinţa tuturora. Acţiunea izolată ar fi fost ineficientă. Ceea ce e regretabil — şi aici e viciul de bază al României — este că provinciile noastre, atîta vreme, n-au căutat o acţiune convergentă şi au amînat neîngăduit România.

De altfel, naţionalismul românesc a fost aproape totdeauna reacţionar, adică n-a iubit niciodată România în sensul ei ideal şi în finalitatea ei ultimă. În loc să-şi fi pus întrebarea: ce trebuie să devină România, ei nu sau întrebat decît: ce trebuie să rămînă. Orice naţionalism care, de dragul constanţelor unui popor, renunţă la căile moderne de lansare în lume ratează sensul unui neam, vrînd să-l salveze.

Anunțuri