Horia Roman Patapievici – www.intelectualul-nesimţit.or

partea a doua

cartea „Cerul văzut prin lentilă”, Editura ( în continuare falimentară) Nemira, 1998

opinie: Pentru a nu lăsa de înţeles că domnul Patapievici este un experiment genetic eşuat, aşa cum cred pamfletarii de talia lui Mircea Badea, mă văd nevoit să remarc şi punctele forte ale acestei cărţi, remarcile juste ale autorului. Paradoxul Patapievici, dacă am putea vorbi despre aşa ceva este următorul: acest pseudointelectual ratat, tributar preşedintelui Băsescu prin funcţiile pe care le deţine, emite probabil în virtutea inerţiei produse de contactul cu opere net superioare minţii lui, idei uneori foarte adevărate, am putea spune suspect de reale pentru privirea lui tulburoasă. De exemplu:
Ceauşescu nu ar fi putut deveni tiranul morbid care a fost peste un popor de oameni responsabili, adică peste o societate d indivizi. Numai peste triburi poţi exercita tipul de înjosire şi degradare colectivă pe care a practicat-o Ceauşescu împotriva noastră. El nu a fost atât e demonic pe cât am fost noi de iresponsabili” (pagina 99, articolul „Vulgata bunului român”) – bine, acelaşi principiu s-a aplicat şi în cazul lui Băsescu, dar acesta din urmă, spre deosebire de Ceauşescu l-a ridicat în slăvi pe domnul Patapievici. De aici derivă problema 3:

problema 3: în articolul „Complexul posterităţii dejucate”, Patapievici îl critică pe Everac pentru funcţiile pe care le-a avut în televiziune, şi pentru felul în care l-a apărat pe Ceauşescu în faţa valului de anticomunişti: „în ochii săi tulburaţi de resentimente, români sunt vinovaţi de uciderea lui Nicolae Ceauşescu, adică, în sens propriu, de uciderea posterităţii sale ca scriitor” (pagina 189) – mda… păi nu asta faceţi şi dumneavoastră cu Băsescu, domnule Patapievici? Bine, Everac, „cap-de-drac”, vorba poporului, nu e un sfânt, dar dumneavoastră mai stăteaţi în scăunelul ăla călduţ ornat cu ponei roz şi zvastici de la ICR dacă ieşea psedeu la alegeri? Dragostea lui Everac pentru tiranul Ceauşescu nu e cu nimic diferită de dragostea lui Patapievici pentru tiranul Băsescu

problema 4: în materie de religie şi religiozitate domnul Patapievici e tabula rasa, şi se dovedeşte asta în repetate rânduri. Asta e normal să se întâmple când avem de-a face cu un intelectual plin de informaţii dar fără nici un strop de sentimente… am putea spune nesimţit…or. Deci, articolul „Decizia originară”, pagina 117: „Atunci, la întemeiere, in illo tempore, ungurii au ales catolicism, regalitate, civilizaţie urbană, feudalism; noi, cu un geniu specific, am ales ortodoxie, voievodat, civilizaţie sătească, devălmăşie. Începând din acel moment istoriile noastre au fost diferite” – din lista de termeni comparativi, catolicismul şi ortodoxia nu suportă comparaţie. Românii nu sunt singura naţiune ortodoxă, aşa cum ortodoxia nu implică civilizaţie sătească şi devălmăşie. O asemena afirmaţie este laitmotivul tuturor intelectualilor de „TeVeu” (să nu zicem „duzină”), fie ei tradiţionalişti sau modernişti. Nu alegerea religiei a determinat stilul de viaţă, ci stilul de viaţă a împins la alegerea unei religii corespondente. E ca şi cum ai spune că religia determină războaiele, când ea e numai pretextul. Şi ruşii au fost ortodocşi, şi au format un imperiu în stare să concureze cu  latinii. Credinţa că ortodoxia implică fatalism, resemnare în faţa soartei, pasivitate şi letargie e genul de cretinitate la modă în rândul intelectualilor contemporani, care conform principiului „nu contează ce ştii, ci ce cred alţii că ştii” îşi dau cu părerea despre probleme ale căror date nu le cunosc în întregime. Sunt de acord cu afirmaţiile progresite de genul celor expuse în articolul „Patriotism sau naţionalism?” – un stat nu se poate dezvolta şlefuind pilonii trecutului, şi da… capitalismul este un rău necesar , dar să nu amestecăm ciorba acră cu trufandale! Ortodoxia nu înseamnă tradiţionalism, doar pentru simplul fapt că Puric spune asta! Ca să fii un creştin-ortodox model nu trebuie să te muţi la sate, în mediu rural. Poate că din cauza acestei credinţe imbecile nu progresăm, ci doar ne tragem de şireturi unii pe alţii. De aici derivă problema 5:

divergenţă de idei: – revenim la mioriţă – în articolul „Aporiile apartenenţei” se citează următorii doi autori: primul e John Baptist Guillemin, care zice că „România e o ţară violentă, ca Italia.  […]Poporul român e intolerant, cel mai bun exemplu este că el a fost ultimul din Europa care a desfiinţat sclavia” (pag 142). Al doilea e Paul Goma: „Cine-o fi spus că ciobanul român cântă din fluier, în timpul lui liber? Şi că angajează discuţii metafizice cu oaia năzdrăvană? Şi se gândeşte la moarte, senin? Eu n-am văzut asemenea ciobani români. Ciobanul român îşi petrece timpul liber cu băgarea deştului în curul altui cioban român – după care se cracănă de râs” (pag 143) –  persecutată de naţionalismul xenofob al ceauşeştilor, mişcarea „Goma” în loc să descopere adevăratele simboluri ale folclorului românesc au preferat să persifleze. Cam asta face apoi şi Patapievici, ca un cuţu bun care face pişu’ acolo unde a făcut şi stăpânu’, concluzionând că spaţiul mioritic este ireal. Mda… păi realitatea spaţiului mioritic, în adevăratul lui sens, reiese tocmai din citatul lui Goma. Altfel spus, Goma a fost deştept în acest caz, fără să-şi dea seama. Deci:
Cine-o fi spus că ciobanul român cântă din fluier, în timpul lui liber? – păi românul nu face altceva decât să fluiere. Patapievici îi acuză pe români de „muţenie culturală” în articolul „Muţenia, letargia şi bezna”. Păi da, românii nu au scris in illo tempore despre sine, pentru că vorbeau cu oiţele şi cântau din fluier.
–  Şi că angajează discuţii metafizice cu oaia năzdrăvană? Şi se gândeşte la moarte, senin? –  păi românul vorbeşte cu oaia năzdrăvană pentru că dacă vorbea cu alte popoare, ar fi ştiut lumea de existenţa lui. Şi da, se gândeşte la moarte senin, pentru că e ortodox. La viaţă nu se gândeşte senin, că e invidios. Tolerant cu subalternii… italianu’ ăla le cam minte… românii sunt un popor de mii de ori mai tolerant decât italienii, şi în prezent e poporul cel mai tolerant din Europa… asta nu înseamnă că nu e invidios, şi din invidie… vrea să moară şi capra vecinului, aşa că…
Ciobanul român îşi petrece timpul liber cu băgarea deştului în curul altui cioban român – păi despre asta e vorba în „Mioriţa”: doi români invidioşi îl omoară pe un al treilea. Deci… nu ştiu cum să zic… dar îi fac ceva probabil la fel de rău ca băgatul unui „deşt în cur”! Însuşi Patapievici admite că în comunism românii au făcut rău românilor, deci au împlinit faptic spaţiul mioritic. Câteva pagini mai încolo, Patapievici scrie: „Abia când privim spaţiul mioritic ca anticameră a fenomenului Piteşti gravitatea specificului naţional este cu adevărat pusă.” (pag. 231). De ce? Din invidie! Nu erau „chiaburii” o baricadă împotriva progresului? Românul e tolerant cu cei inferiori lui, dar cu cel care se ridică deasupra lui e ca un câine. Negarea acestui aspect metafizic pe care l-am învăţat de la mioriţă, sau hai să zicem mai degrabă ignorarea lui, înseamnă ignorarea sursei de rău pe care o are românul în el. Când uiţi „Mioriţa” începi să vorbeşti ca Dan Puric, să crezi că românii au fost îndobitociţi de comunism, şi că acuma trebuie readuşi la viaţă. Când ţi-o reaminteşti, ajungi ca I.P.Culianu, să fii uimit de „inteligenţa prostiei la români”. Problema este însă de toleranţă. (trebuie să mai vorbesc despre subiectul ăsta). Domnu’ Patarepitici e teoretic tolerant cu intelectualii români. Şi el… şi domnu’ Peleşu, şi domnu’ Licheanu… dar ia să fie unu’ mai bun ca ei, ia să-i contrazică „unu’”, şi să mai şi aibă dreptate… cât de intelectuali se mai dovedesc atuncea, şi cât de români?

problema 6: în articolul „Durata lungă şi alegerile”, Patapievici scrie: „Campania electorală din 27 septembrie 1992 a fost câştigată pe trei principiif ferme: (a) dogma naţionalistă asupra oricărei judecăţi, (b) obsesia găsirii unei alternative la capitalism, (c) reconfirmarea alergiei la reevaluarea trecutului” (pag. 138) – din tonul ulterior acestei descrieri pe care în foloseşte autorul, înţelegem o oareşce nemulţumire visavis de metoda folosită. Interesant… acelaşi tip de campanie l-a avut şi Băsescu. Oare domnul Patapievici ce crede despre asta?

problema 7: o nouă bâtă-n balta religiei. Articolul „Urletul” zice la pagina 169: „Sfântul Francisc putea practica în bună conştiinţă inocenţa candorii numai întrucât el ştia precis că lumea în care trăieşte este lumea lui Dumnezeu, şi nicidecum creaţia Satanei. Într-o lume făcută spre a ne pierde, cu siguranţă că sfinţii serafici ar abandona cu repulsie ispitele candorii, în favoarea unei lucidităţi mefiente, care s-ar ghida după criteriile refuzului şi desolidarizării” – mă sperie câtă prostie se găseşte prin cotloanele minţii acestui autor: deci… hai s-o luăm copăcel… care e de fapt ideea? Sfântul Francisc practica inocenţa candorii pentru că ştia că lumea e creaţia lui Dumnezeu? Da. Păi şi într-o lume făcută spre a ne pierde…sfinţii, atenţie…sfinţii nu ar mai crede că lumea e a lui Dumnezeu? Păi… în cazul ăsta n-ar mai fi sfinţi! Sau ar crede, dar n-ar mai practica inocenţa candorii? Păi în cazul ăsta, sfântul Francisc practica inocenţa candorii de bunăvoie, chiar dacă şi lumea lui era făcută ca şi acum, spre a ne pierde. Nu? Adică… ştii, domnu’ Patapievici… Sfântul Francisc nu e trăit într-un univers paralel, nu a picat din „Sliders” la catolici în biserică. Înţelegi cum vine asta? Orice om care crede că lumea e a lui Dumenzeu, şi deci fundamental bună, poate practica „dacă vrea” inocenţa candorii. Dacă nu o practică, nu înseamnă că nu mai crede asta. Lumea nu poate fi făcută spre a duce omul la pierzanie; cel puţin în sens teologic, dacă te consideri intelectual, nu poţi afirma aşa ceva. Omul e cel care se duce la pierzanie de bunăvoie, cu sau fără candoare.