Henryk Sienkiewicz – Cavalerii teutoni

 „Cavalerii teutoni” rămâne pentru mine un reper foarte coerent pentru ceea ce înseamnă romanul istoric în adevărata sa complexitate. Spun asta nu doar pentru că are un fir narativ firesc,m cu suişuri şi coborâşuri, cu „succesuri” şi „eşece”, ca să citez o clasică presidenţială în viaţă la Bruxelles.
În romanul istoric nimic nu e întâmplător; acţiunea e cauzală şi nici o faptă nu rămâne fără urmare: un ostatic fără nume evadează, dar stârneşte furia unei armate; un tânăr aduce jignire unui teuton, şi îşi semnează condamnarea la moarte. Romanul istoric este din cauza asta foarte dinamic, şi de cele mai multe ori exprimă frustrarea autorului în contextul social politic în care scrie. E drept că acest gen de „paralelă significativă” e destinată numai criticilor de specialitate, dar merită să observăm că acum, în contemporaneitate, literatura fuge de realitate, nu o transformă verosimil. Gândiţi-vă că Sienkiewicz scrie acest roman după o perioadă în care coloniştii germani veneau valuri-valuri să ocupe Poznan-ul: scopul povestirii este de a păstra integritatea morală a unei naţiuni cotropite.
Şi aici se remarcă empatia autorului cu cei învinşi, o empatie creştină întâlnită şi în „Quo vadis”. În „Cavalerii teutoni” scena în care Jurand îl iartă pe Siegfried este de o emoţie cutremurătoare. Dacă în „Quo vadis” protagonistul învaţă iertarea creştină indirect, prin pildele pe care alţii i le povestesc, Jurand se creştinează ca urmare a destinului care îl loveşte: înainte ca Siegfried să-i scoată ochii, să-i taie limba şi mâna, el era un călău al teutonilor. Când puterea fizică îl părăseşte, resemnarea creştină este singura şansă de mântuire; nu mai poate fi superior răului decât prin iertare.

Anunțuri