Haruki Murakami – nuvele

Să ne imaginăm dar o lupă imensă sub reflexia căreia trăiesc diverşi scriitori: Haruki Murakami de pildă. Vă puteţi imagina impresiile acestui om când vede o rază de soare… orbeşte instantaneu. Vede un „alb orbitor” asemeni protagonistului din filmul omonim. Binenţeles, această lentilă care hiperbolizează paroxistic universul lui Murakami are ca fundament cultura japoneză în sine, atât de diferită de cea occidentală. Sub lupă, un deget pare munte, un fir de păr e fluviu – de fapt îţi permiţi să trăieţti sub o lupă câtă vreme realitatea nu te agresează. Poţi hiperboliza, simboliza şi fantasmagoriza numai realitatea non-agresivă, care nu te atinge. Iată de ce din scriitura lui Murakami lipsesc concluziile: „ Un scriitor ar trebui să observe, apoi să observe, după care să observe şi mai mult, iar concluziile să le amâne cât mai mult posibil” (vezi nuvela „Piatra în formă de rinichi ce se mişcă în fiecare zi”) – din această cauză nu regăsesc la Murakami nici o fantezie debordantă şi nici un absurd grotesc: el descrie pur şi simplu lucruri, folosindu-se de nişte teme şi laitmotive personale: apa, femeia, muzica, voma (escatologie), identitatea, pe scurt…mistere sexual-onirice. Murakami reflectează cu ajutorul simplităţii enorm de mult asupar morţii. Întâlnim o moarte în mai toate scrierile sale, atât de brutală, atât de neconclusivă, încât îi este anihilată starea tragică (performanţă pe care nici veritabilii scriitori de absurd nu au reuşit-o). Murakami face din moarte o componentă a vieţii din care rezultă o enervantă resemnare letargică. Definitoriu pentru stilul acestui scriitor rămâne aşadar dialogul pe care-l are cu fetiţa în „Un loc unde l-aş putea găsi”:
– Caut ceva în locul acesta.
– Ce anume ?
– Nu ştiu sigur, i-am spus eu sincer. Cred că un fel de uşă.”

Anunțuri