Stendhal – Mânăstirea din Parma

Fabricio del Dongo porneşte să lupte la Waterloo ca un Don Quijote, trăieşte aici un drum iniţiatic demn de „Război şi pace”, apoi îşi petrece câteva luni în închisoare asemeni lui Monte Cristo… binenţeles, netrădat, nedemn şi vinovat de crimă. Există o ironie fascinantă la personajele lui Stendhal: Fabricio del Dongo, la fel ca Julien Sorel e romantic doar în teorie, iar practica îl dovedeşte ca pe un profitor mediocru care cu greu învaţă să iubească: se crede pe sine un idealist virtuos, când de fapt nu e altceva decât un „capricios”. Tragedia finalului atât de brusc şi de consistent (3 ani şi două morţi în patru pagini) se petrece datorită unui „capriciu” al lui Fabricio, de a trăi alătuir de fiul său ca tată. (Moft balcanic: după ce că e faţă bisericească, după ce că a preacurvit vreme de 3 ani, după ce că fiul lui o duce bine în casa unui bogătaş, după ce că îl vede zilnic, el tot mai vrea ceva…). Absurdul situaţiei finale îmi aminteşte de „Idila din Turn” a lui Hardy. Şi totuşi Stendhal nu e realist, cât mai degrabă foarte actual: nu spun asta datorită intrigilor politice atât de rafinat şi limpede povestite, ci tocmai din pricina absurdului existenţial care planează asupra personajelor sale. (dacă greşesc… mă priveşte!)