părere – patima şi viciul

Jocurile de noroc, o sursă sigură de sfaturi moralizatoare pentru un autor, un tipic al secolului XX. Plăcerea romancierilor de a avea personaje care se joacă mereu cu propria lor viaţă, cu propriul lor destin, nu marchează aşadar decât un alt fel de erou tragic. Am spus de jocul de noroc că e un tipic al secolului XX, dar nu e o invenţie, deoarece Mahabharata povesteşte păţania viciosului rege Nala, dar numai perioada interbelică, lumea exploziei şi a freneziei totale, este mediul cel mai propice acestui gen. Ĩn fine, să renunţăm la o posibilă incursiune atât de pedantă! Ne interesează, mai mult decât atât, abordarea în sine, ironia sorţii trăită de “Răposatul Mattia Pascal” al lui Pirandello, obsesia “Ruletistului” lui Cărtărescu, şi, după părerea mea, fresca cea mai izbutită, idiotul “Jucător” al lui Dostoievski. Pentru că dacă Mattia Pascal câştigă o singură dată, şi se foloseşte cu înţelepciune de câştigul miraculos, neverosimil de potrivit contextului, dacă ruletistul e un jucător ideal, “pariatorul” născut pentru mize maxime şi ucis de mize minime, Alexei Ivanovici este personajul cel mai veridic cu putinţă: nu regăsim în el nimic din miraculosul pirandellian, nimic predestinat, ci inconştienţa şi hazardul pur, cu suişurile şi coborâşurile lui de rigoare: Ivanovici joacă cu obsesie, cu patimă, angrenat de propriile-i convingeri, şi nu de cele ale Polinei cum vrea el să creadă, mereu învingător şi învins.

Anunțuri