Dan Brown – Codul lui Da Vinci

„Codul lui Da vinci” de Dan Brown rămâne în primul rând (aşa cum recunoaşte şi autorul) „o carte de ficţiune”. Deci de ce s-a combătut atâta? Este ce-i drept, foarte bine documentată, dar cu siguranţă literaţii viitorului sătui de atâta simbolistică o vor categorisi drept un roman de susţinere a mişcării feministe. Din păcate, stilul scriiturii e… (vorba lui Hannes Stein), ca un cauciuc. Adică e prost scrisă. Nu are poezie, nu are ritm, nu are dinamism, nu e literară. E ca piesa de teatru a lui Alina Mungiu Pippidi, aia cu „Evangheliştii”: face multă vâlvă teoretică, dar de fapt e prost, chiar foarte prost scrisă. Oricum, discuţiile din jurul ei sunt proaste prin inutilitate. Avem de-a face cu un roman de ficţiune care susţine că Iisus s-a căsătorit şi a avut doi copii.
1. nu e prima ficţiune de acest gen
2. nu tratează o dilemă.
Aşa cum spune personajul Sophie la un moment dat… care e problema? Unde e conflictul? Care e faza? Şi bine, să admitem că Iisus a fost căsătorit cu o femeie şi a avut un copil confrom legilor evreieşti în sânul căreia s-a născut (nu s-a făcut). Deci care e şpilul? Dan Brown presupune că templierii se închinau la zeităţi feminine şi toată lumea e contrariată. Umberto Eco dovedeşte că templierii se închinau lui Satana, şi nimeni nu are nici o problemă. Ca să nu mai zic că Umberto Eco are un stil literar splendid! Adică… de ce să-l citim pe Dan Brown?