Miguel de Cervantes – Don Quijote

Un bătrân simte că-l paşte moartea! Atunci, ia cu sine o sumedenie de vise şi devine cavaler rătăcitor! Devine Don Quijote de la Mancha până în ziua în care, învins de un bacalaureat travestit e nevoit să se întoarcă acasă! Tinereţea fără bătrâneţe se spulberă, nebunia e vindecată, iar moartea îşi face de cap. Un om care moare, acesta e Don Quijote. Geniul lui Cervantes nu constă numai în subtila îmbinare a nebuniei cu sănătatea minţii, ci şi în armonia faptleor pe care le îmbină. Alexandru Paleologu observa  că Don Quijote vrea de fapt să “des-vrăjească” lumea. Bunul simţ al maximelor sale face din el un model de invidiat şi nu de condamnat. În persistenţa de a simula nebunia devine sănătos. Don Quijote e un cavaler, aşa cum cartea lui Cervantes este de fapt cel mai mare roman cavaleresc. Andrei Pleşu spunea undeva că  e “mai nobilă sminteala de a comunica inadecvat cu un simbol, decât aceea de a comunica inadecvat cu o ficţiune. Periculoase sunt însă amândouă ”Depinde însă cum pui problema: comunicarea ui Don Quijote cu roamenele cavalereşti este inadecvată, dar nu putem fi siguri că ar fi periculoasă decât la o primă mână. Este periculoasă pentru sine, dar nicidecum pentru ceilalţi. Aprofundând dilema vom tinde să-l îndreptăţim mai degrabă pe Alexandru Paleologu în această privinţă. Sancho Panza este mediocrul “quijotizat”, care înţelegând miza pariului încearcă într-o ultimă fază să creeze un nou vis… viaţa pastorală. Aparenta limpezime a minţii urmată de un testament totalitar (i se interzice nepoatei de a se căsători cu un bărbat ce cunoaşte tainele cavaleriei0 nu reprezintă nimic altceva decât întoarcerea la banal. Don Quijote devine Alonso Qyuijano… sau nu…Quejana, pardon…Quesada, Quijala…Quijada… nici Cervantes nu s-a obosit să-i reţină numele! Cui îi pasă de un bătrân ce moare?