Italo Calvino – Oraşele invizibile

Simplă fatalitate onirică sau refulare tragică în “Oraşele invizibile” ale lui Italo Calvino? Spun fatalitate remarcând “Oraşele şi morţii 1” unde Melania este citadela artistică prin excelenţă, unde destinul este sursa primordială a operei artistice în genere. Mai mult decât atât, “cu trecerea timpului nici rolurile nu mai sunt exact la fel cu cele dinainte”. Treptat, parcurgând întregul roman, remarci cu stupoare că singurele concluzii analitice ale artei nu le poţi subînţelege mai uşor decât în “oraşele şi morţii”… ce e arta? Un destin surprins? Pe de altă parte spun “refulare a tragicului” datorită ermetismului emanat, un ermetism veneţian, creator şi ucigaş în acelaşi timp, compact şi răsfirat, osos şi descarnat într-un joc al sorţii. Presimţim parcă alterarea urbanistică preconizată de Camus în stilul lui vulgar şi expresionist. Calvino conturează însă aceste tablouri într-un mod absolut parabolic. Iată în această scriere un adevărat amestec de valenţe şi potenţe născute din sâmburele putred al iluziei, realitatea nefiind destul de suficientă iar susţinerea ei nicidecum profitabilă.