Dante – Divina comedie

“Paradisul” este opera cea mai stângace a “Divinei Comedii”, şi asta pentru că noţiunea de Dumnezeu capăta proporţiile unei fiinţe lipsite de subiectivitate, deci, plictisitoare: „şi orice chip nepotrivit, vezi bine / era cu-al sau judeţ, de muritorul /nu se-ntrupa spre-a patimi ruşine.”… de unde până unde ideea asta că pentru Dumnezeu era o ruşine să se întrupeze în om? Ruşinea exist în raport cu ceva sazu cu cineva. În raport cu cine să fie Dumnezeu ruşinos? In al doilea rând, răstignirea lui Iisus nu a fost pentru acesta o ruşine, ci o dovadă de dragoste. Dacă Iisus nu s-ar fi răstignit, creştinismul nu ar mai fi avut nici un fundament: mai mult de 2000 de ani de cultura s-ar fi dus pe apa sâmbetei, oamenii ar fi continuat să se închine boileor (ceea ce unii continuă să facă) şi poate că Dante ar fi scris “Divina Fermă”. Ce ruşine a suferit Dumnezeu dând viaţa unei lumi? Ruşine ar trebui să-i fie omului că e idiot.
Pe de altă parte. ce ar fi Dante fără Ptolemeu? Un orfan, o masă fără picioare, o floare fără rădăcină, un bel niente; pentru stabilirea conceptelor fundamentale, Dante nu caută nimic în propria imaginatie, ci pur şi simplu adoptă totul de la altii (cum ar fi cultura mahomedană: Infernul dantesc nu a fost vizitat şi de “al saptelea profet”?).
Oricum, problema principală a “Divinei Comedii” rămâne iubirea: Dante o pierde pe Beatrice, şi “luând-o pe căi greşite” (înţelegem din asta ce vrem) se purifică trecând prin Infern, Purgatoriu şi Paradis. Dar de ce diferenţierea aceasta atât de brutală între iubiri? Câtă desfătare în “Decameronul” lui Bocacio, şi câtă stricteţe în “Divina Comedie”! De ce e judecată Didona în cântul V al Infernului? Oare nu ne-am primit viaţa spre a fi traită? Oare dreptul la viaţa al Didonei nu trebuia să persiste în ciuda morţii lui Sicheu? Şi oare iubirea Francescãi da Rimini cu Malatesta nu trebuia sa fie demnã de Rai pentru simplul fapt că trecuse de pragul mortii? Numai iubirea lui Dante pentru Beatrice era purã? Iatã câteva subiectivitãţi excesive şi evidente! Aceste aspecte ideologice renascentiste pe mine unul nu prea mă impresionează. Raiul Dantesc mi se pare mai degrabă un club al anxietăţii: sfinţi plicticoşi şi cântece tărăgănate. Îmi place iubirea care trece de moarte, omul care coboară in Infern spre a-şi cauta iubita nu observatorul asupra istoriei. Îmi place îndragostitul Dante cu lauri prinşi al ureche, pentru că dragostea o înţeleg, (aşa pretind cel puţin), nu analiza, pentru că subiecţii analizaţi nu pot fi cunoscuţi niciodată în totalitate. Poate d’asta mă enervează biografii.