Gatsby este un personaj despre care cred că s-ar putea povesti tare mult: el e un mizantrop „under cover”. Face petreceri pentru a se distanţa de oameni, pentru a-şi căuta iubirea vieţii, care din păcate este doar o un om, şi acesta din fericire femeie. Da, a fost şi el mulţi ani separat de iubirea tinereţii lui, şi acum nu-şi doreşte decât să o recucerească pe tânăra Daisy. E un proces aparent simplu, având în vedere că actualul soţ al acesteia, pe nume Tom, deja o înşeală cu o tipă pe nume Myrtle Wilson.

Întâmplarea sau poate voinţa face că într-o seară, Daisy şi Gatsby sunt singuri în maşina care o calcă pe Myrtle.

Într-un acces de furie, soţul acesteia vrea să afle cine concudea maşina, aşa că se duce şi îl întreabă pe Tom. Acesta din urmă dă vina pe Gatsby, aşa că Wilson îl împuşcă pe Gatsby apoi se sinucide.

Tragic şi penibil de absurd: maşina era condusă de fapt de Daisy, care la drept vorbind, nu putuse fi scosaă de sub influenţa geloziei de declaraţiile sincere ale lui Gatsby.

Vă recomand cartea, deşi F.Scott Fitzgerald are un stil cam greoi pentru gustul meu.

”Un diamant mare cât hotelul Ritz” cred că a vrut să fie o poveste cu miez parabolic, dar mie unul mi se pare cam eşuată. Ideea e că un tip descoperă un diamant mare cât un munte, şi se chinuie să-l ţină ascuns de ochii lumii. Aşa că el şi familia lui stau închişi într-un palat, iar puţinii vizitatori care au intenţia de a se întoarce acasă, sunt omorâţi. În cele din urmă un vizitator scapă, şi se întoarce cu o escadrilă de avioane care atacă magnificul castel. Cum muntele era dinamitat, tipul apasă butonul magic şi se petrece un mare „bum”. Supravieţuitori sunt protagonistul şi cele două fete ale fostului magnat, dintre care una e atît de tută încât nu ştie să facă deosebirea între diamantele veritabile şi cele false. Chiar dacă protagonistul e originar din Hades, şi acolo se va întoarce după dinamitarea muntelui, cred că povestirii îi lipseşte tâlcul esenţial. Nu vă pot spune care ar fi trebuit să fie ideea centrală, pentru că nu cred că ea există.

Şi „Întâi mai”, care deşi e o poveste din epoca jazz-ului are un aer rusesc: sunt pe acolo nişte personaje-soldaţi atît de stupide încât fac concurenţă celor din „Boul şi viţelul”.

Nu cred că este o cochetare cu bolşevismul, aşa cum le-ar plăcea unora să creadă.

Dar este într-adevăr, foarte trist. Povestea e simplă: doi tineri se căsătoresc, ea se îmbolnăveşte şi moare. Frumos şi sfâşietor e restul: paraclismerul care săvârşete liturghiile, şoricelul care în cele din urmă îşi aşează capul între colţii pisicii aşteptând ca cineva să o calce pe coadă, şi groteştii nuferi care nu se opresc din crescut în sânul lui Chloe.

Da, cartea are ceva din savoarea lui Duke Ellington, şi cred că melodia „Chloe” este cheia de înţelegere a acestui roman. Nu ştiu să vă spun dacă e suprarealistă sau absurdă acţiunea: o puteţi lua oricum. Cert este că sunt numai două şanse: fie o să vă placă, fie nu o să suportaţi deloc povestea acestui cuplu care se mută într-un palat ce se transformă treptat în bojdeucă. Mda… e destul de reprezentativă imaginea…

Vă transcru deci nişte fragmente care mi-au atras atenţia:

- Ce ştii să faci? Întreabă directorul
- Am învăţat primele noţiuni… spuse Colin.
- Vreau să spun, spuse directorul, cum îţi petreci timpul?
- Cea mai mare parte a timpului încerc să-l împiedic să treacă.
[…]
- Noi, trase clonculzia directorul, nu putem sub nici o formă să angajăm un trântor!…
- Mai ales dacă n-avem ce să-i dăm de lucru… spuse directorul adjunct.
- E absolut ilogic, spuse Colin asurzit de vocile lor de birou.
- Ce vezi ilogic aici? Întreabă directorul.
- Fiindcă, spuse Colin, ce trebuie să-i dai de făcut unui trântor exact asta este,să nu facă nimic.
- Aha, zise directorul adjunct, deci urmăreşti să-i iei locul directorului?

- Aşa e viaţa, spuse anticarul. Nu se poate să-ţi meargă totdeauna bine.
- Dar ar putea să nu-ţi meargă totdeauna rău, spuse Colin

Când o să citiţi “Sexus”-ul lui Miller o să înţelegeţi despre ce vorbesc.

Ideea e cam aşa: eu am vreo zece ani de pregătire umanistă, dintre care vreo patru în domeniul teatrului, şi ce să vezi? Lucrez în IT. Aşa că blogul ăsta a rămas singura mea legătură cu cărţile şi cu lectura.

Şi scriu pe acest blog sperând zadarnic ca unele lucruri să se schimbe în artele umaniste pe care cenzori mai mult sau mai puţin pederaşti, de teapa lui George Banu, mă ajută atât de mult să le detest. De exemplu, aş vrea ca Shakespeare să nu mai fie tradus în versuri:

Domnilor traducători, fiţi coerenţi cu istoria, şi mai ales, respectaţi cuvintele, da-ţi-o-n pizda măsii de treabă!

Nu ştiu ce să zic de cartea asta.

Mi-e greu să o înjur, pentru că e o analiză a pieselor lui Shakespeare, iar despre Shakespeare orice ai spune, nu e penibil. Scrierile shakespearene sunt ca Biblia: suportă o infinitate de analize şi comentarii, şi trebuie să fii monumental de prost ca să spui ceva greşit despre ele. Trebui să-ţi curgă ceva bale-n colţul gurii de prostie ca să-l judeci greşit pe Shakepeare. La fel e şi cu Biblia: numai un oligofren ar vedea în ea un set de reguli incorecte. George Banu, din păcate, nu e monumental de prost. E ca mine… mediocru, şi vorba lui Dali, un om mediocru, oricât de mult s-ar strădui să fie prost, foarte prost, va rămâne mereu mediocru: incapabil de excese, este incapabil să fie genial.

Bine barem că eu scriu doar pe blog, nu public cărţi!

Deci, la fel ca în celebra poveste a lui Mircea Sântimbreanu, George Banu este doar „potrivit”. Analizele lui sunt mediocre, de clasa a II-a: la câte chestii deştepte au spus la vremea lor Jan Kott, Asimov sau de ce nu… Pacino, George Banu este în comparaţie un macho man complet fascinat de propria-i puţă.

De exemplu, în „Visul…” analizează scena când Flute refuză propunerea de a o juca pe Thisbe, pe motiv că tocmai îi creşte barba. Şeful trupei îl pune să poarte o mascpă. Concluzia autorului e că în teatru, uneori, se apelează la instrumente artificiale, cum e masca.

Oau! Fascinantă remarcă! Trebuie să fii profesor la Sorbona ca să scoţi perla asta răsuflată?  Dacă îmi spunea de piesele lui Shakespeare că durau mai mult de patru ore pe vremea când au fost scrise, că publicul era format din ţărani care aruncau cu roşii dacă se plictiseau, mă simţeam mai luminat, mai informat.

Dacă-mi zicea că Shakespeare ironiza de fapt condiţiile stupide ale teatrului elisabetan care în loc de decor îl puneau pe Shakespeare să aşeze pe scenă pancarte cu titlul „aici e o pădure”, şi în loc de femei îl obligau să distribuie numai bărbaţi, era o remarcă, zic eu, ceva mai sorbonistă. Mi-ar fi atras atenţia. Era o informaţie mai rară, care nu o găseşti pe referate.ro.

Adică, băieţii ăştia, înainte de a începe să facă critici şi cronici, au aflat că există internet? Ştiu ce e ăla flux de informaţie? Sau trăiesc ca Patriciu şi alţi 99% din mogulii de presă, într-o lume idilică, în care lumea dă banii pe informaţiile din „print”, doar pentru că sunt printate, ignorând că aceleaşi informaţii sunt gratuite în mediul virtual. Adică, cât de proşti suntem consideraţi?

Chiar dacă ideea de magnetism ca formulă fizică exită din perioada Chinei Antice, pe vremea lui  Shakespeare nu exista noţiunea de magnet.

Deci să traduci acest vers din „Hamlet”:

„No, good mother, here’s metal more attractive”

cu

„Nu bună mamă, uite aici un magnet mai puternic”

… este un pic cam prea foarte forţat.

Ideea versului este de „metal mai atrăgător”, e o metaforă a aurului, a metalelor preţioase, şi a bijuteriilor, nu a magnetului, la dracu!  Chiar dacă traducerea cu „magnet mai atrăgător” are un iz mai ironic, Hamlet persiflează aici de fapt plăcerea femeilor de a purta bărbaţii ca pe nişte bijuterii. E misogin, iar misoginia lui nu se poate demonstra dacă traducem textul aşa. Bine, domnul George Banu trăieşte poate cu impresia că textul original la Hamlet nu poate fi citit de oricine, şi ignoră faptul că fie prin download complet gratuit, fie online, ai acces la toate versurile lui Shakespeare în original.

Bine, bine, pot să admit că prin 1600, când Mihai Viteazul făcea marea unire, se teoretizase forţa de atracţie a bolovanilor, şi Shakespeare ştia ce e ăla un magnet, dar..

 Cum poţi traduce fraza din secolul XV:

„What? Frighted with false fire”

cu

„Ce? Speriat de gloanţe oarbe?”

Şansele ca Shakespeare să se fi gândit aici la gloanţe sunt minime. Şi ce-mi place e că Banu insită de vreo două ori pe fraza asta, o analizează aşa cum este ea tradusă, gen „speriat de gloanţe”. E drept că pe vremea aceea existau musketele, primele arme de foc.

Traducerea nu este greşită fundamental, cum e cazul de mai sus, dar e incertă. Muschetele s-au inventat exact în perioada când Shakepeare scria piesa. Muschetele foloseau, e drept, gloanţe, dar niciodată „oarbe”. Ideea de „glonţ care nu ucide” nu putea exista în acea epocă. Eu unul cred că universitarii ăştia s-au uitat prea mult la filmul lui DiCaprio, să moară Bibilina! Lasă că „fire” nu înseamnă „bullet”, dar oricine se uită pe net, vede că paralela cu focul de armă este o analiză recentă şi forţată, bazată pe limbajul american. „False fire” la origini, se referă aici la „focul” cu flăcări, aşa cum e ştiut de când lumea. Unii critici spun că Hamlet se referă de fapt la o capcană. Hamlet îi spune asta lui Claudius, după ce se termină piesa. Ideea e „Te sperii de o capcană a focului fals?”, nicidecum „Te sperii că te împuşc cu gloanţe oarbe?”. Pentru că Hamlet nu vroia să-l împuşte pe Claudius. Nu vrea nici măcar să-l omoare… ăsta e paradoxul hamletian pe care-l ştie orice copil: „Ce, nene, piesa cu ăla care se câcâie să se răzbune?”

Deci chiar dacă nu pot judeca analizele lui George Banu, trebuie să vă menţionez că ele se bazează pe nişte traduceri execrabile. Aş putea continua cu exemplele, dar astea două sunt cele mai relevante, plus că m-am plictisit.

Mda, e pornografic rău băiatu’!

De fapt, cred că are aici toate fanteziile posibile cu femei… fanteziile normale vreau să zic, nu bruckner-iene. E vulgar, pe alocuri scabros, dar are un sâmbure de geniu. Dincolo de pornografie e un mesaj coerent, sublim, referitor la artă şi la viaţă.

E genul de pornografie a anilor ’80, cu imagini glossy, pule mari, pizde mereu umede, femei uşuratice şi bărbaţi obsedaţi. Cred şi eu că e eroul spiriual al lui Emil Brumaru: e o sursă inepuizabilă de futai excitant. Cred şi eu că nu le-a picat bine americanilor să constate că au un scriitor atât de european, dar ăsta este el, şi mie unul îmi place Henry Miller. Paradoxal, nu-mi place pentru că e pornografic. În zona asta nu e aşa original, pentru că de două mii de ani pula intr-n pizdă cam în acelaşi stil. Dar îmi plac trecerile lui de la erotism la introspecţie, misterul relaţiilor interumane pe care le descrie, şi nota fină de suprarealism.

Aşa că în „From dead to worse” o face pe Sookie zână, ceea ce mie mi-a tăiat tot elanul, că sincer să fiu, nu-mi plac zânele, şi mi se taie cheful de vise erotice când apare vreo zână prin preajmă. Aşa că nu ştiu dacă voi mai fi curios să mai citesc ceva din saga asta. Colac peste pupăză apare şi bunicul-zân, ceea ce m-a prăpădit de râs, şi cum v-am mai spus poate, tot ceea ce iniţial părea o glumă proastă devine din ce în ce mai serios.

Dar cărţile sunt mai interesante decât îşi poate cineva imagina: sunt fantasy-uri curate, cu acţiune, monştrii de toate soiurile şi ceva umor. Nu înţeleg cum se poate să traduci din găleata de lături „Jurnalele vampirilor” şi alte trăznăi, dar să uiţi de marele erou al lui Mike Mignola.

„Dragon pool” este genul de carte americană care explorează mitologia chineză. Ştiţi cum fac americanii asta: cu o naivitate exemplară, cu un respect demonstrativ faţă de tradiţia asiaticilor, şi cu foarte multă superficialitate. Cu toate astea, subiectul e captivant: nişte arheologi descoperă templul unui uraş dragon mâncător de copii. Este chemat Hellboy şi echipa, care rezolvă totul cu ajutorul unui alte personaj legendar, un pitic cu sabia mare. Paralel cu povestea asta, protagonistul o reîntâlneşte pe lidera expediţiei, o fostă iubită de care s-a despărţit din considerente demonice.

O să vă relaxaţi cu siguranţă citind-o.

Puteţi considera cartea asta varianta „Discworld” de la „Good Omens”, pentru că şi aici apar celebrele personaje Războiul, Foametea, Ciuma și Moartea, şi un copil al Răului, care vrea sa distrugă lumea vrăjitorilor.  Din fericire însă, este mai comică, şi asta nu datorită situaţiilor, cât mai degrabă limbajului.

V-am spus la cronica despre „Lumina fantastică” faptul că Partchett e apreciat de englezi pentru că a făcut în secolul XX ce făceau românii cu o sută de ani înainte ca el să se nască: autoironia basmului. În sfârşit, putem spune că suntem şi noi originali în ceva, dar nu suntem în stare să ne autopromovăm. „Mort” e scris prin 1987, iar „Ivan Turbincă” în 1880, şi să nu îndrazniţi să-mi spuneţi că poveştile nu seamănă, că zău mă enervez. Ba „Ivan Turbincă” mi se pare şi mai cinic, pentru că nu are un happy-end.

V-am spus de nenumărate ori că aştept ca, aşa cum americanii fac filme despre „Light fantastic”, să ieşim şi noi din zona erogenă a realismului postcomunist, şi să ne promovăm mai cu înţelepciune adevăratele valori culturale.

Ştiu… or să-mi crească urechi de măgar aşteptând.