Terry Pratchett – Culoarea Magiei (Discworld 1)

Ce scria pe coperta primei ediţii a acestei cărţi, şi puţini ştiu asta sunt cuvintele: „Jerome K.Jerome meets the Lord of the Rings (with a touch of Peter Pan)”.

Ok, deci a fost odată ca niciodată un băiat pe nume Tolkien care a scris nişte poveşti fanatsy folosind un stil bucolic şi eroic deopotrivă. După el, au venit doi băieţi care i-au inspirat adânc parfumul cărţilor pentru a expira parfumul banilor: Terry Pratchett s-a făcut doar bucolic, iar George R.R.Martin doar eroic.

Acuma,  ştiu că pentru americani un fanatsy comic e o chestie nemaivăzută: un turist idiot, un vrăjitor incapabil, o Moarte haioasă, nişte eroi bătrânei cu proteze, mă rog… autoironie.

Cred însă că trebuie să fii imbecil să crezi că Terry Pratchett umple un gol în literatura fantasy, autoironizându-se.  Umple un gol în fanatsy-ul american în cel mai bun caz, dar nu în fantasy-ul mondial. În primul rând pentru că basmele româneşti sunt mai pline de autoironie decât orice alte basme din lumea asta. Apoi, pentru fantasy-ul ca gen se bazează pe diverse povestiri mai mult sau mai puţin tradiţionale, care au ca scop două lucruri: înfăţişarea unor fapte de vitejie şi înveselirea.

Dar, e simpatic Terry Pratchett când nu face reclamă la moartea prin asistare.