Truman Capote – Cu sânge rece

 E o carte tulburătoare. Nu ştiu de ce am fost chiar impresionat de felul în care a fost povestită acţiunea al cărei final dealtfel este dezvăluit din prima pagină. Capote reuşeşte performana de a-ţi da mereui senzaţia că finalul va fi altfel decât cel preconizat. Inspirată dintr-un caz real, povestea familei perfecte ucisă cu “sânge rece” de doi hoţi oarecare, are ceva din tragismul absurd al vieţii moderne. Veţi observa că vina acestei situaţii nu cade asupra societăţii, Capote nu face o critică a lumii în care trăieşte, ba din contră, lumea e foarte bună, dar ceva e putred în ea. Asta îmi aminteşte de recentele romane poliţiste ale scriitorilor nordici, unde e aceeaşi situaţie: formele cele mai aberante de violenţă se dezvoltă în sânul societăţilor dezvoltate. Sau poate că violenţa în sine există, dar numai într-o societate dezvoltată, cu pretenţii creştine, pare penibilă. Îl veţi găsi deseori pe Dumnezeu menţionat în cartea lui Capote, dar influenţa lui se exercită numai asupra victimelor. Ce îmi place este că pragmatismul american niciodată nu disperă, aşa cum fac europenii, niciodată nu dă vina pe Dumnezeu, ci numai pe oameni, ceea ce mi se pare absolut admirabil: “Iisus nu ne-a promis niciodată că durerea sau mâhnirea ne va fi cruţată, dar a spus întotodeauna că va fi alături de noi ca să ne ajute să îndurăm” (96).