Hermann Hesse – Jocul cu mărgele de sticlă

Deci credeţi-mă că pentru trei sau patru consideraţii despre viaţă (ce-i drept, destul de reuşite) nu se merită să citiţi „Jocul cu mărgele de sticlă” al lui Hermann Hesse. Ştiu că e probabil o carte pe care multă lume v-a recomandat-o (în cazul meu aşa a fost) dar sincer să fiu a fost un supliciu să o citesc.

În primul rând are un stil foarte greoi, biografic, dar nu pe modelul standard, ci pe model filosofico-teologic. E ca viaţa unui sfânt din vitor, care se ocupă cu o meserie despre care se ştie numai de bine, dar nu şi la ce foloseşte. Jocul cu mărgele de sticlă este arta supremă, religia supremă… soluţia mântuirii umane. Cum se desfăşoară nu se ştie, dar e o treabă complicată rezervată înţelepţilor, iar eroul nostru este un maestru al acestui joc. Bine, am înţeles ideea, nu trăiţi cu impresia că sunt cumva idiot: marele maestru al acestei înţelepciuni superioare nu e de fapt mulţumit de condiţia sa pentru că de fapt nu poate ajuta societatea cu nimic. Când renunţă la titulatura de magister ludi şi se hotărăşte să-l educe pe fiul celui mai bun prieten, moare înecat într-un accident stupid în care vrea să-şi demonstreze aptitudinile de bun învăţător. Mda… foarte frumos… subiectul putea fi chiar interesant dacă scria despre el altcineva. Herman Hesse e clar că vrea aici să fie un urmaş al lui Thomas Mann, doar că unul şi mai încâlcit decât predecesorul. Joseph Knect este un doctor Faustus updatat, adică şi mai plictisitor. De ce e scrisă cartea ca o biografie, nu mă întrebaţi, dar opţiunea asta este absolut enervantă: 400 de pagini despre nimic. Adică… chiar nimic! Imaginaţi-vă că nici un personaj nu e descris, nici un sentiment nu apare la lumină, şi nici nu poţi măcar bănui ceva despre vreun sentiment, nu ştii cum arată o locaţie, nu ştii care e miza jocului, nu ştii ce fac toţi înţelepţii ăia, de unde vin şi cum îşi câştigă pâinea, iar când îi descrie pe cei non-înţelepţi situaţia e la fel: nici despre ăia nu se ştie nimic. E o povestire complet liniară despre un „deştept” care-şi dă seama că „a fi deştept” nu e totul, dar cum altfel să fii habar n-are.

„Povestirile lui Knecht” de la finalul volumului sunt la fel de fade, şi merg pe aceeaşi linie. „Aducătorul de ploaie” e tot un soi de vraci (nu scrie nicăieri cu ce se ocupă de fapt – tipic!) care face sacrificiul suprem pentru a aduce ploaia. Iar în „Duhovnicul” e vorba despre doi „deştepţi” de data asta care se întâlnesc, stau de vorbă, şi unul dintre ei moare. Aş putea spune mai multe despre această povestire ce parafrazează „Patericul” dar nu comentez „Patericul” şi ideile pe care Hesse le-a împrumutat de acolo.

Pe scurt, aceste vorbe mi-au atras atenţia:

„Nu trebuie nicidecum să năzuieşti către o învăţătură desăvârşită, prietene, ci către propria ta desăvârşire. Dumnezeirea se află în tine însuţi, nu în noţiuni şi în cărţi. Adevărul este trăit, nu predat de la catedră.” (76)

„A te îndeletnici cu istoria presupune convingerea că năzuieşti spre ceva imposibil şi totuşi necesar şi de maximă importanţă. A te îndeletnici cu istoria însemnează: a te lăsa în seama haosului şi a-ţi păstra totuşi credinţa în ordine şi sens”(160)

Ed. Pentru literatură universală, 1969