Balzac – Iluzii pierdute

Trebuie de la bun început înţeles faptul că în acest roman nu doar iluziile frumoase se fac pierdute în urma înlănţuirii de fapte care îl pun la încercare pe Lucien Chardon, dar şi iluziile macabre. Lucien vrea să se căsătorească, şi evident, când ajunge la Paris, doamna de Bargeton îi trage o mare ţeapă. Apoi vrea să ajungă poet, dar sfârşeşte prostituându-şi talentul la un ziar. (hm… faza asta e tare bună!). În fine, e liberal convins, dar se dă de partea regaliştilor ca să-şi recapete numele de Rubemprés, ce are o mai mare importanţă socială. Se îndrăgosteşte a doua oară, şi a doua oară e dezamăgit: Coralie moare. Când dă să se întoarcă la doamna de Bargeton, o găseşte pe aceasta căsătorită cu un om cu stare… de ce nu mă miră? Mie mi se pare că Lucien întruchipează blues-man-ul perfect: e atât de ratat încât nici o tragedie nu se poate face din el. Îmi aduce aminte de cântecul „Like a Rolling Stone” al lui Bob Dylan… spuneţi voi că nu se potriveşte de minune cu versurile astea:
You said you’d never compromise
With the mystery tramp, but now you realize
He’s not selling any alibis
As you stare into the vacuum of his eyes
And say do you want to make a deal?
În fine… Lucien vrea să se sinucidă… şi ce credeţi? Nici asta nu-i iese fraţilor… Doamne, parcă ar trăi în România. N-o să vă vină să credeţi, dar e „cumpărat” de un popă. Îl angajează ca secretar pe bani mulţi, pe suficient de mulţi bani ca să o poată scoate pe sor’sa din mizerie. Mie unu mi se pare că toată povestea asta e mai mult decât o serie de iluzii pierdute… e rezumatul vieţii pe care o au mulţi dintre noi, probabil toţi.