Căci sistemul care a întărit Rusia ne-ar putea fi fatal, deoarece lipsa noastră de conştiinţă mesianică ne-ar dizolva complet în universalismul bolşevic. România n-a avut conştiinţa misiunii ei în lume, pentru a se putea împlini cît de puţin printr-o revoluţie de mesianism social şi universal.
Conştiinţa mesianică rusească de care vorbeşte Cioran este cea a lui Dostoievski, care în jurnalul său scrie aşa: “Dacă unirea universală este o idee naţională rusă, atunci fiecarwe din noi trebuie să devină rus mai întâi, adică să devină el însuşi, şi atunci totul se va schimba de la primul pas. Să devii rus înseamnă să încetezi a-ţi mai dispreţui poporul.” (Polirom 20006 vol II, 284) – asta nu înseamnă să te autoiluzionezi cu gloria trecutului, să te consideri o mare valoare câd de fapt ai fost o nulitate, ci să te accepţi aşa cum eşti, mai ales cu relele tale, şi abia apoi să începi clădirea unui viitor. Cioran, la fel ca şi Dostoievski nu amestecă religia cu poporul. Pentru aceşti oameni, alegerea de tipul “Între Dumnezeu şi neamul meu” nu există. A spune că nu-ţi iubeşti ţara nu mai trebuie să fie o negare a tradiţiilor şi nici a lui Dumnezeu. Ce treabă area tandea cu mandea? Nu poţi fi ortodox în America? Nu poţi fi creştin înafara ţării ăsteia? Ortodoxismul trebuie să ne înveţe un singur lucru: că indiferent cât de negru ne este trecutul, tot ne mai putem mântui dacă într-adevăr vrem asta… iată mesianismul de factură rusă, iată ceea ce numesc eu o înţelegere sănătoasă a ortodoxismului: bine, până acuma istoria românilor s-a făcut “six feet under”! Dar de acum încolo ne vom schimba… Cioran e pesimist… crede că se poate.
Este cea mai frecventă prostie aceea de a arunca pe conducători vina. Dacă masele ar avea un nume (în sens spiritual), ele ar putea să se facă ele însele responsabile.
Ţoţi suntem nemulţumiţi de ceea ce se întâmplă în ţara asta, şi mulţi credem că de vină sunt conducătorii… de parcă nu noi i-am ales, parcă nu noi şi părinţii noştri ne-am ales conducătorii ultimilor zece ani. Oricum, dacă nu ne-ar fi convenit vreodată ceva, am fi putut ieşi în stradă, i-am fi putut da jos cu alte lovituri de stat ca cea din ’89, dar…
Numai culturile mediocre se supravieţuiesc, fiindcă n-au trăit niciodată. Dacă Franţa îndură o carenţă şi de multă vreme se desfată inconştient în presimţirile decadenţei, este că a fost prea nemiloasă cu posibilităţile ei. Un destin grandios te costă mult. Franţa a risipit în timpul Revoluţiei mai multă energie decît România într-o mie de ani. Iată diferenţa dintre istorie şi subistorie!
Românul se mulţumeşte foarte repede cu ce are: adaptabilitatea lui la mediu e remarcabilă. Pune-l într-un loc şi se va simţi ca acasă în numai câteva zile. Nu are o fire nomadă, ci adaptabilă. e ca soţul etern al lui Dostoievski (mă bântuie autorul ăsta, nu ştiu de ce)
Şi acum vine rîndul soldatului român. Cu ce e de vină bietul că România n-are nici un ideal, că dimensiunile ei istorice sînt neimportante, ca toată respiraţia ei de o mie de ani? El aude doar atît: să ne apărăm graniţele. Şi nici n-ar putea auzi mai mult. Căci România şi-a identificat idealul cu o stare de fapt: graniţele ei materiale şi morale. România este; atîtai ajunge. Neavînd pasiunea devenirii frenetice, ea a răspîndit în toate conştiinţele acceptarea ei proprie.
O revoltă persistentă, dar meditativă, nu m-ar putea face, cu timpul, decît să urăsc pe bogaţi şi să dispreţuiesc pe săraci. Din moment ce oamenii au primit cu o acceptare dureroasă această împărţire, de ce să nu-i iertăm pe cei care au şi de ce să nu-i scuzăm pe cei care n-au? Într-o lume de oameni săraci, bogaţii sînt nişte criminali, iar săracii nişte imbecili. Toţi sînt de vină şi nu fac decît, cu mijloace şi pe căi diferite, să mărească dezolarea acestei lumi. Creştinismul a promis săracilor raiul, iar pe bogaţi i-a ameninţat cu iadul. Îmi este însă indiferent care şi unde. Bagă-i Doamne! laolaltă, poate se vor împăca în împărăţia ta, unde nu vor mai avea — pare-se — nimic de împărţit! Iar pe mine, lasă-mă pe veci aici jos, doar voi găsi vreun argument să apăr statul de anarhie!
Filozofii gîndesc ca şi cum pe pămînt n-ar exista politica şi oamenii politici, ca şi cum politicul n-ar fi un aspect central al vieţii şi instrumentul adevărat al istoriei.
Săracii n-au conştiinţă politică decît în revoluţie. Căci revoluţia este examenul pe care-l dau săracii în faţa istoriei.
Cine nu ştie urî cu pasiune n-are instinct politic. Dacă nu refuzi cu frenezie pe toţi care nu te urmează, îi vei pierde şi pe cei care-i ai.
Ţările fără o axă istorică îşi pierd conturul prin democraţie. Acesta est cazul României. Ea n-a avut niciodată o formă, iar democraţia nu ia dat-o. Ea este prea mult politică şi prea puţin istorie. Nenorocirea regimului democratic este că în el omul politic nu poate face nimic. Şi cum o să facă, atunci cînd ascensiunea în democraţie se bazează pe o şansă, iar puterea are caracterul unei durate efemere?! Dictaturile au toate un caracter de răscruce şi de gravitate.
Românii şi-au dorit ăntotdeauna un dictator luminat, au simţit instinctiv că democraţia nu le este de nic un ajutor. Din cauza asta au votat atât de stupid în ultimii douăzeci de ani: au ales oameni care şă nu ţină cont de legi şi de Constituţie, l-au iubit pe Băsescu tocmai pentru că a încălcat prevederile constituţionale şi a acţionat ca un dictator, au vrut un om care să facă ceva, fără a analiza mai precis “ce vrea să facă?”
Este în dorul nostru atîta risipire lîncedă în lume, atîta renunţare în faţa timpului şi a spaţiului şi atît prizonierat în adierile inimii, că te întrebi ce tristeţe a încercat acest popor de s-a predat sieşi atît de neînduplecat. Scoateţi lamentaţiile din poezia şi din muzica noastră populară şi nu mai găsiţi decît o ţopăială lirică, fără nici o marcă originală. Ce departe am fi fost astăzi, dacă infinitul din acest dor lua forma unei expansiuni eroice a sufletului, dacă ne-am fi rostogolit, cu o înflăcărare fără margini, peste ruinele noastre! Dorul exprimă un raport negativ cu lumea, el este o lunecare leneşă şi orizontală sau o ondulaţie minoră pe suprafaţa mobilă a vieţii. Eroismul este ascensiunea spiralei, sinuozităţile în înălţimi. Prin dor nu exprimăm mai mult decît nesiguranţa în fluctuaţiile clipelor şi o chemare spre vag. De ce ne e dor? Întrebaţi pe orice român şi nu-ţi va da o lămurire asupra acestui infinit al sufletului său.
Dacă în întreg sud-estul Europei, România nu se va defini ca singura realitate politică şi spirituală, atunci viitorul mi se pare searbăd, superfluu, stupid.
De nu vom trăi apocaliptic destinul acestei ţări, de nu vom pune febră şi pasiune de sfîrşit în începuturile noastre, sîntem pierduţi şi nu ne mai rămîne decît să ne recîştigăm umbrele trecutului nostru.
revizia de carte 
Imi place foarte mult cum iti sustii argumente cu surse si citate. Foarte documentat. Cam asa ar trebui sa arate un blog de bun simt, uneori chiar cu note de subsol si trimiteri.
Cu siguranta o sa revin. Nu vreau sa trec superficial peste ce ai scris aici.
O data cu Blaga, apoi prin Eliade, s-a redescoperit importanta culturilor minore in defavoarea celor majore. In ziua de azi e putin depasita antiteza asta, cel putin intr-o Europa care mizeaza tot mai mult pe multiculturalism. Oricum, lectura cartii trebuie privita si din perspectiva epocii respective si din perspectiva Ideologiilor (vezi miscarea legionara) prin care au fost sedusi multi tineri intelectuali.